M-am născut iarna. La fel fratele meu, la fel tatăl meu. La fel celălalt frate al meu (vărul primar) şi, mai apoi, prima fetiţă a fratelui meu, şi, de curând, fetiţa mea. Poate de aceea îmi place iarna, nu îmi provoacă repulsie, ci o bucurie copilărească. Iarna mă trezeşte la viaţă, frigul îmi "decongestionează" creierul, zăpada mă face să mă simt mai curată, într-un cuvânt, iarna îmi provoacă senzaţia unei întineriri.
Sunetul aproape insesizabil al fulgilor de zăpadă ce se aşază peste stratul deja format, mirosul cozonacilor din cuptor în căldura bucătăriei, mâna care mi se lipeşte de clanţă din cauza gerului, colindele cu glas de clopoţei şi nemaipomenita senzaţie pe care o am privind pe geam cum ninge - senzaţia că fulgii stau pe loc iar eu zbor, repede-repede, din ce în ce mai sus, în cer : aceasta este iarna mea.
Acum 10 ani, într-o zi geroasă de iarnă cu zăpadă care trosnea sub talpă, a fost înmormântat bunicul meu matern. Un an mai târziu, tot iarna, bunica mea maternă l-a urmat. Încă un an mai târziu şi bunicul meu patern s-a dus. Trei ierni consecutive cu tot atâtea tristeţi, dar pare că gerul, zăpada şi cerul albastru intens au făcut durerile mai uşor de suportat.
Se pare că iarna rămâne în viaţa mea un anotimp esenţial, cu cazematele de zăpadă din copilărie, depresiile statului în casă de acum, pârtiile şi hopurile săniuşului de altădată, bradul pe care-l pregătim acum pentru cea care va crede câţiva ani buni în moş.
Maria a început să bifeze (de fapt nu ea, ci noi, părinţii!), la realizări, multe activităţi care încep cu "prima". În ultima săptămână din octombrie, a fost tare harnică în acest sens: luni, pe 26, ne-am trezit cu ea că merge de-a buşilea, miercuri a primit primul sărut de la un băieţel, iar la despărţirea de el a plâns (primii fiori ai dragostei ce vor fi repede uitaţi), joi i-a dat primul dinte (primul "pupinel" - cum l-a botezat tatăl ei), iar duminică, adică la împlinirea a 10 luni, a făcut la oliţă. După acea săptămână de debuturi, s-a mai oprit niţel, iar ieri a hotărât că e cazul să se ridice singură pe picioarele ei, sprijinindu-se de marginea pătuţului.
Ce ciudat intrăm în lume, cu câtă bucurie facem pentru prima dată lucruri care apoi vor deveni mult prea obişnuite ca să le mai conştientizăm (ar trebui s-o înregistrez cum chiuie cu gura până la urechi când se ridică în picioare), şi multe din aceste "prime dăţi" rămân doar în amintirea altora, de obicei a părinţilor ...
Sf. Dumitru, patron al păstorilor, celebrat astăzi, este însoţit de o serie de superstiţii: - ziua de azi prevesteşte ce iarnă vom avea: * dacă e o zi friguroasă, va fi iarnă bună; * dacă e lună plină şi senin, iarna va fi cu moină; * dacă este nor, vânt şi ploaie, vor fi zăpezi mari şi geruri; * dacă este lună nouă, iarna va fi scurtă şi uşoară. - în mediul păstoresc, astăzi se pune dulama (haină îmblănită) între oi, cu acelaşi scop, de a prevesti cum va fi iarna: dacă se culcă pe ea o oaie neagră, iarna va fi uşoară, dacă se culcă o oaie albă, iarna va fi grea; - nu se munceşte pentru ca oamenii să fie feriţi de boli şi animalele de lupi; - astăzi se termină semănatul usturoiului; - tot astăzi se tunde coama cailor, să aibă păr frumos; - este ziua "soroacelor" (în care se încheie învoieli pentru slujbe, închirieri).
Să închei cu LA MULŢI ANI! celor ce poartă acest nume sau derivate din el. Şi aveţi grijă ce oaie se culcă azi pe dulamă!
În seara aceasta, când eram copil şi, mai târziu, adolescentă, mergeam la "Focul lui Sumedru", prilej de bucurie, de primit nuci, covrigi şi gogoşi, iar, mai târziu, de cântări pe lângă o chitară, evident, rece. Poate nu mulţi aţi fost vreodată la Focul lui Sumedru, aşa că voi trece în revistă tradiţia legată de el.
O incursiune în folclor ne prezintă acest obicei ca fiind de origine păgână, celebrând moartea şi renaşterea prin ritualul incinerării (moartea era semnificată de tăierea unui arbore, iar renaşterea de incinerarea lui).
Sumedru este un zeu autohton, înfăţişat ca un bărbat obişnuit, fie păstor,fie crescător de animale, care se metamorfozează pe timpul nopţii în porc (simbol al spiritului grâului), iar în cadrul ceremonialului Focului lui Sumedru devine un brad care e tăiat din pădure şi incinerat în timpul unui ospăţ nocturn.
Pentru ţăranul român, focul avea rol de purificare şi regenerare, resturi de cenuşă fiind luate pentru fertilizarea grădinilor. Mai mult, focul servea la câştigarea bunăvoinţei strămoşilor în vederea asigurării unui an cu recolte bogate. Copiii erau puşi să sară peste foc pentru a fi sănătoşi şi norocoşi tot anul. Ei primeau de la femei nuci, struguri, prune uscate.
După creştinarea teritoriului românesc, Sumedru a fost asociat cu Sf. Mare Mucenic Dumitru de la Tesalonic, sărbătorit pe 26 octombrie. Sumedru anunţă, în cadrul anului pastoral, venirea iernii (se spune că el încuie vara şi desfrunzeşte codrul), care se va termina abia la Sângeorz (Sf. Gheorghe) pe 23 aprilie.
Obiceiul Focului lui Sumedru se păstrează mai ales în zonele de deal şi munte, asociate cu creşterea vitelor şi păstoritul, fiind întâlnit în judeţele Argeş, Braşov, Sibiu.
Chemarea tradiţională cu care flăcăii umblau prin sat invitând lumea la foc s-a păstrat până astăzi: "Hai la Focu' lui Sumedru / C-a mâncat lupu' iedu'!" S-a mai păstrat bucuria de a participa la acest eveniment, mai ales din partea copiilor şi a tinerilor, şi ceea ce păstrez eu intact în minte este mirosul înţepător de cenuşă ce plutea în jurul rugului şi a doua zi dimineaţa, când treceam pe lângă el în drum spre şcoală.
Astă seară am avut o experienţă cu înţeles ambiguu: unii ar cataloga-o drept "transfer de energie negativă", alţii - o pură întâmplare.
După gustarea de după-amiază şi ieşirea la aer, Maria a început brusc să plângă şi nu o mai puteam opri. Ca ultimă soluţie, m-am aşezat în pat pe spate ţinând-o pe burta mea şi mângâind-o uşor pe spate. Încet-încet s-a liniştit, pentru ca deodată să simt o durere surdă în stomac, care a persistat încă vreo oră după aceea. Oare durerea aceea s-o fi supărat aşa de mult pe copilă?
Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă este titlul memoriilor criticului Nicolae Manolescu, în curs de apariţie la Editura Paralela 45. În aşteptarea paginilor calde, curate şi frumos mirositoare ale cărţii, vă puteţi delecta cu fragmente virtuale sau pe foaie de ziar în Academia Caţavencu.
14 octombrie este zi de sărbătoare, Sf. Paraschiva, ocazie de a puncta câteva informaţii în legătură cu această sfântă:
Probabil cea mai cunoscută sfântă ale cărei moaşte se află în România; născută în Tracia, în sec. al XI-lea, a trăit numai 27 de ani. În sec. al XVII-lea i-au fost depuse moaştele în Moldova, la biserica Trei Ierarhi, bijuteria arhitectonică dantelată a Iaşilor. Veşmintele moaştelor se schimbă în cursul anului, sfânta purtând veşminte deschise la culoare la sărbători şi închise la culoare în posturi; ritualul de înveşmântare se desfăşoară în Catedrala închisă.
Este ocrotitoarea săracilor şi a tinerilor.
Etimologic, "paraschiva" înseamnă în greceşte "pregătire (de sărbătoare)", desemnând totodată şi ziua de "vineri" (şi aici ne aducem aminte de Sfânta Vineri din poveşti, cu bunătatea şi justeţea sa). Astăzi puţini copii mai primesc numele de Paraschiv(a), în ciuda popularităţii acestei sfinte în România, în prezent fiind aproximativ 60.000 de români purtători ai acestui nume.
În viaţa păstorilor, Sf. Paraschiva marchează pregătirea pentru iernat a turmelor, precum şi prăşirea oilor, care acum nu mai sunt separate de berbeci, pentru a naşte astfel în apropierea Paştilor; tot această zi marchează deschiderea unor târguri pentru valorificarea produselor pastorale.
Ca superstiţii, ciobanii nu cioplesc astăzi lemnul, ca să nu iasă mieii tărcaţi şi să le fie blăniţa bună pentru cojoace. De asemenea, nu se lucrează şi se posteşte, de teama apariţiei unor boli.
Tradiţional este pelerinajul credincioşilor la Iaşi, ei purtând asupra lor şi hainele celor bolnavi. Această tradiţie se păstrează din plin, deşi s-a comercializat totul în jurul ei.
Răsfoiam şi eu netul căutând câte ceva despre Herta Muller, căci, recunosc, singurele lucruri pe care le ştiam despre ea înainte de Nobel era că se născuse în România şi emigrase în Germania şi că este scriitoare (dar fără să fi avut curiozitatea de a-i citi vreo carte). Dacă îţi place literatura, este firesc ca în această perioadă a anului să te intereseze cine a câştigat Premiul Nobel pentru literatură, iar dacă pentru tine autorul nu e familiar, să vrei să te familiarizezi cu opera lui. În ce-o priveşte pe laureata acestui an, ea a stârnit multe şi diverse reacţii în România: dacă cu acest premiu se poate mândri sau nu şi România, dacă l-ar mai fi câştigat sau nu fără să emigreze în Germania, dacă s-o admirăm sau s-o punem la zid, dacă premiul e al scriitoarei/operei ei sau aparţine unei întregi comunităţi ... Şi tot răsfoind, am găsit un interviu dat de scriitoare anul trecut ziarului Evenimentul Zilei din care am reţinut două idei utile:
referitor la identitatea sa definitorie, Muller se consideră "un amestec": "M-am născut din părinţi germani, dar am fost socializată la Timişoara, într-un mediu românesc. Până la urmă, m-am educat singură." Odată cu plecarea în Germania, viaţa i s-a schimbat, dar "pe de altă parte, dacă n-aş fi plecat, n-aş fi avut atâţia nervi să rezist aici! Numai când mă gândesc la contactul zilnic cu realitatea românească, îmi dau seama că aş înnebuni a doua oară dacă ar trebui să trăiesc în România de azi. Este atâta indiferenţă în ţara asta, de vină pentru tot ce se întâmplă este şi indiferenţa populaţiei."
referitor la tema dictaturii, care predomină în cărţile ei, şi care se "datorează" experienţei ei româneşti, iată ce aflăm de la scriitoare: "Unii scriitori se aleg cu o tematică de care nu scapă toată viaţa. Nu ei îşi aleg tema, ci tema îi alege pe ei. Greutăţile mari din viaţă aleg temele. A scrie este un lucru interior şi o responsabilitate: cine să scrie despre dictatură? A scrie mă obligă să intru în amănunt, în profunzime." (interviul îl veţi fi citit poate şi voi pe http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/799363/Herta-Mller-Daca-as-trai-in-Romania-de-acum-as-innebuni-a-doua-oara/)
Iar pentru că distincţia cu care a fost onorată anul acesta nu o preocupa ("Nu fac nimic pentru Premiul Nobel, m-aş compromite în propriii mei ochi."), propun să o citim încercând să facem abstracţie de polemicile din jurul acestui eveniment, să fim "semblable" şi "frere" şi mai puţin "hypocrite lecteur".
Mâine e vinerea de dinaintea Sf. Paraschiva, şi am dat peste interdicţiile şi sfaturile impuse de superstiţii + obiceiuri: - nu se lucrează, dacă vrei să ai noroc în căsnicie, să ai parte de avere şi de sănătate; - nu se coase (zice-se că e pericol de orbire!); - se fac cumpărături şi pregătiri de iarnă; - coliva făcută acum are proprietăţi tămăduitoare. Oare cine le mai ştie? Bunicii noştri, poate ...
O călătorie în timp, cu mai bine de o sută de ani în urmă, prin intermediul cărţilor poştale, în spaţiul nord-argeşean pe http://monografia.muscel.ro Drum bun şi nu uitaţi să vă teleportaţi înapoi în 2009!
cu ultime sforţări el – frigul – mai tare ca întreaga noapte îţi încovrigă trupul pân’ ce soarele răsare – cu altă piele pielea să-ţi acoperi vrei sau chiar cu pielea lui de jar. când vâlvătaia se iveşte dintre munţi boabe de rouă se strivesc sub tălpi şi-ţi zici: în zori toate necazurile sunt mai mici crestele munţilor mai aburite cerul mai viu de păsări şi mai fin iar mintea încă somnoroasă – singură inima se zbate şi dansează în faţa micii colivii de peste zi.
S-a dus vara, aerul s-a răcit, noaptea vine mai devreme, dimineaţa e mai frig, frunzele de cireş au început a rugini... ce mai, melancolia toamnei s-a instalat. Şi odată cu ea m-am reinstalat împreună cu fata în apartamentul nostru, în cutiile astea înconjurate de alte cutii, unde natura e prezentă prin câţiva pomi, ciorile ce sporovăiesc pe antenele blocurilor şi urme de iarbă... Inevitabil am revenit în lumea internetului, a comunicării prin intermediul maşinăriei acesteia numite calculator. Dar spun cu convingere că, anual, fiecare trebuie să ia o pauză de tehnologie pentru a se regăsi ca om în sânul naturii.
odată aerul din nări era mai pur iarba mai rece dimineaţa - grea de rouă - în casa de pe deal în nopţi de iarnă mai auzeai un suflet respirând pereche doar câinii-n
depărtare latră a pustiu şi-acum ca şi atunci şi drujba taie lemne c-un bâzâit de toamnă prea grăbită doar ochiul tău înconjurat de riduri blând clipeşte peste-a copilului demult schimbată piele atunci nouă
Este iarăşi anul urechelniţelor. Nu, nu în vreun calendar oriental, ci în domeniul concretului: sunt foarte multe urechelniţe, la tot pasul urechelniţe, în rufele adunate de pe sârmă, în bucătărie, în curte, în viţa de vie... În copilărie aveam fobie de urechelniţe. Auzisem şi poveşti despre cât de rău îţi pot face dacă-ţi intră în ureche. Nici azi nu ştiu dacă erau adevărate. Cred că mă înspăimântau cleştii aceia pe care îi au la cap, dar atât de frică îmi era că simţeam fiori reci pe şira spinării la vederea acestei insecte. Iar dacă bănuiam că ar fi vreuna în cameră, îmi băgam vată-n urechi ca s-o împiedic să-mi facă rău. Apoi, în adolescenţă, ca să mă vindec, într-un an ca acesta, an al urechelniţelor, am început, susţinută de vărul meu, să „colecţionez” urechelniţe. Într-o cutie de plastic din aceea în care se vinde tort de îngheţată. Şi nu ne-am mulţumit doar să le adunăm, ci le-am făcut şi încăperi construind ziduri din ceară, şi în fiecare zi le observam, le dădeam de mâncare diverse ierburi. Începusem deja să deosebim femelele de masculi, aveam şi pui la colecţie. Seara, puneam capacul pe cutie şi o aşezam pe sobă. Doar că, venind toamna, într-o seară am făcut focul în sobă. A doua zi, în cutie, am găsit urechelniţele mumificate în ceară şi aşa au rămas, aruncate pe vreundeva, până în ziua de azi, ca o mărturie a vindecării mele de „urechelniţo-fobie”.
Am revăzut de curând casa bunicilor. Casa construită de ei prin anii ‘60, în care şi-au crescut cele două fete, apoi şi-au primit nepoţii, apoi au sfârşit tot în ea, fără prea multă suferinţă. Casă plină de amintiri, cu două camere doar, cu război de ţesut, cu covoare vechi, cu radio din acela mare cât un dulăpior, cu tăblia patului zgâriată de fratele meu (pentru a desena o maşinuţă în după-amiezele când trebuia să adormim în pat toţi patru, de-a curmezişul: mamaia, tataia, eu şi fratele meu, iar somnul venea atât de greu, atât de chinuitor), cu soba de teracotă din care tot fratele meu a scos într-o iarnă cenuşa pe podea şi a amestecat-o cu dulceaţa din borcan (aşa ni s-a povestit, eram prea mici să păstrăm această amintire), camera în care mâncam din când în când orez cu lapte din cratiţa în care-l făcuse mamaia şi ne plăcea să râcâim ce rămăsese prins şi răscopt puţin pe marginile cratiţei, şi ce delicatese era! Casa aceasta a devenit acum o alta: au cumpărat-o nişte tineri, au restaurat-o, i-au construit etaj, nu mai seamănă cu ce-a fost. O altă viaţă, alte amintiri se ţes acum între zidurile ei, peste amintiri vechi de zeci de ani, ca un palimpsest. Acum alt copil doarme acolo după-amiaza, în alt pat dar în aceeaşi cameră, şi e la vârsta când îşi va fixa primele amintiri. Oare care vor fi acelea? În mod sigur spaţiul acestei case va fi în ele, undeva, în fundal. Şi poate peste vreo treizeci de ani va adăuga şi el o imagine la cele de aici...
Percepţia spaţiului şi a timpului sunt strâns legate de vârsta celui care le percepe. Când eşti copil, casa, grădina, şcoala reprezintă un spaţiu atât de mare ... Nu aţi simţit asta când aţi revenit, adulţi fiind, în clasa în care-aţi învăţat în şcoala primară? Nu vi s-a părut clasa aceea mult mai înghesuită şi mai scundă decât o percepeaţi când eraţi şcolar? Sau timpul, mai ştiţi cât de încet trecea o zi în copilărie? O zi era plină de activităţi care mai de care mai interesante, iar între dimineaţă şi seară parcă se căsca o prăpastie cu ore infinite. Cam aşa este trecerea noastră prin viaţă, de la spaţiu şi timp aproape de infinit în primii ani de viaţă, către spaţiu şi timp mult prea finit, prea insuficient, prea puţin în viaţa adultă. Parcă am fi într-o piramidă, ne naştem la baza ei şi ne ridicăm încet-încet către vârf, văzând cum se strâmtează totul pe zi ce trece până ce nu mai avem loc în vârful ei şi ne sfârşim.
Eh, imi joacă feste internetul! Mi-a postat ieri doar titlul, aşa că trebuie să rescriu conţinutul. Oricum, mulţumesc pentru comentariu, Graţi! Cum spuneam ieri, am stat trei săptămâni fără de internet şi am zis să vă anunţ că se poate: nu am murit, nu am slăbit, nu m-am întristat, ci am trăit printre cărţi şi iarbă verde, cu Măriuca în grija mamei mele. Deci, se poate tare bine trăi şi fără tehnologie. Şi mai scriam ieri că voi posta câteva gânduri din "sihăstrie", dacă îmi va permite tehnologia, după ce mi-am declarat independenţa faţă de ea :)
După postarea precedentă, Adriana, o prietenă de-a Anielei, mi-a spus aşa: "poza Mariei şi pozele celorlalţi bebeluşi (mulţi la număr) din jurul meu mă fac să fiu mai puţin revoltată. Când mă gândesc totuşi cât sunt ei de fericiţi acum (sau de inocenţi) că nu ştiu că oamenii mor..." Drept pentru care m-am gândit să împărtăşesc acum câteva mostre ale felului inocent, diferit de al nostru, în care văd copiii lumea. E vorba de fetiţa unor prieteni, Andreea, în vârstă de şase ani, care ne-a făcut zilele trecute o vizită. Iată câteva "vorbe de duh" de-ale ei:
La întrebarea "La ce foloseşte suzeta?" Andreea susţine că aceasta "ţine de cald la gură".
Vorbind despre tatăl ei spune: "Tata lucrează la jandarmerie, dar e electrician" (oare ce rol are adversativul dar? probabil Andreea e la curent cu reorientarea profesională contemporană ...)
Povestind Albă-ca-Zăpada, Andreea susţine că, după moartea mamei eroinei principale, tatăl său a "angajat" o mamă vitregă. Iar mai apoi, la întrebarea "Cine e cea mai frumoasă din ţară?" oglinjoara răspunde aşa: "Uite, nu pot să-ţi spun, dar Albă-ca-Zăpada este." (ce oglindă nehotărâtă, păi e secret sau nu?)
Vara aceasta se împlinesc doi ani de când Aniela nu mai e... O viaţă la începuturi, plină de speranţe, proiecte şi trăire; o femeie finuţă, acesta e epitetul pe care mi-l evoca, cu piele albă, păr blond şi moale şi ochi calzi, de căprioară ... toate acestea nu mai există azi. O femeie cu nume predestinat sacrificării (mielul creştin...), iubitoare de animale (în special felinele), cu cariera universitară în plină ascensiune (se înscrisese la doctorat), cu o familie proaspăt formată alături de soţul ei, Cosmin. Şi a venit el, cancerul, tumoarea pe creier... începând cu dureri de cap, o vară întreagă de dureri, apoi examene clinice, tratamente, căderea părului, spital, paralizie şi stat în pat, lunile de primăvară petrecute în pat, între patru pereţi, cu pisica lângă ea, şi din când în când cu laptopul în braţe... Ultima dată am văzut-o iarna, la spitalul din Piteşti, se trezise după un tratament, era obosită şi probabil extenuată de dureri, şi totuşi a găsit puterea să zâmbească ... Ultima dată am vorbit pe messenger cu ea în mai, despre două decese, al lui Octavian Paler şi al părintelui Galeriu, şi-mi mărturisea că a plâns când a auzit de moartea lui Paler, care îi amintea de bunicul ei... Şi tot atunci îmi spunea că există soluţie pentru însănătoşirea ei, în China, prin operaţie cu celule stem, dar e o listă de aşteptare foarte lungă... Şi nu i-a mai fost dat să aştepte, deşi ea spera că toamna se va întoarce la universitate să predea... Ea este ANIELA, aşa cum am simţit-o eu...
A măsura singurătatea? E ca şi cum ai aduna şi-ai cântări particulele fine rămase pe epidermă după ce-ai ţinut între degete zbătându-se fluturele rătăcit în camera ta gri.
Citeam mai deunăzi un articol despre mamuţi în National Geographic. Multe lucruri demne de reţinut acolo, printre care şi un lucru practic: cum păstrau oamenii din vechime carnea ca să nu se strice - o ţineau într-o apă stătătoare din care se adăpau animalele, şi astfel bacteriile o conservau, iar acidul lactic îi dădea un miros care nu îmbia alte animale să o guste. Dar eu vreau să ajung la altceva, o frază din acest articol care mă atinge personal: pentru orice mamifer, naşterea este un eveniment traumatizant, un şoc. Îmi aduc aminte că doctoriţa ginecolog care mi-a urmărit sarcina, d-na Carmen Stoica (o profesionistă din toate punctele de vedere), spunea că, păstrând proporţiile, un adult ar suporta foarte greu, sau nu ar suporta deloc, chinurile prin care trece un copil când se naşte. Ciudată e viaţa, începe cu durere, cu traume, dar cu norocul de a fi 'amnezic' până pe la trei ani, e presărată cu de toate, cu dureri care, cum se zice, dacă nu te doboară, te fac mai puternic, cu bucurii şi fericiri, cu lacrimi şi surâsuri ... dar amnezia din primii ani nu mai apare (decât în cazuri accidentale, ca boală). Din contră, memoria, amintirile, sunt esenţiale pentru a merge înainte în viaţă. Astfel că naşterea, ca traumă, este probabil încercarea majoră a fiinţei umane, cea care depăşeşte orice altă încercare din timpul vieţii (parcurgerea ei fiind dovada că vei putea trăi fără probleme o viaţă întreagă), dar este - paradoxal- o traumă pe care o uităm imediat! Bizare mai sunt legile firii ...
Până acum m-am 'distrat' folosind şi eu epitetul fantastic la tot pasul, pentru a descrie orice este puţin ieşit din comun. Fantasticul în viaţa mea se petrece sub forma a ceea ce unii ar numi pure coincidenţe, iar alţii ar întrevedea un întreg plan divin/supranatural în funcţiune. Fantasticul înseamnă tocmai acest lucru: să oferi publicului (fie el cititor sau iubitor de artă) două categorii de explicaţii, dar să nu îmbrăţişezi nici una ca pe o certitudine. Fantasticul este ambiguitate, dublu sens, final deschis ... Un exemplu recent de asemenea lanţ de coincidenţe sau plan divin ascuns în viaţa mea cuprinde următoarele date: 26 iulie (ziua în care m-am căsătorit - ziua Sfintei Ana la romano-catolici), 1 ianuarie (ziua în care am născut-o pe fiica mea, Maria - ziua Sfintei Maria la romano-catolici), la care, fără vreo conotaţie religioasă, adaug şi durata gravidităţii care a fost de fix 9 luni (1 aprilie - 1 ianuarie). Ei, ce ziceţi? Acesta este fantasticul de care vorbeam: sunt nişte date care se potrivesc din întâmplare sau ele fac parte dintr-un plan bine pus la cale de o forţă supranaturală?
Prunc fiind, ea zăreşte tivul de jos arginitiu al timpului. Pentru ea orele sunt somnuri lungi minutele sunt foamea şi potolirea ei - secundele zâmbete şi tristeţi, vocale şi consoane atent pronunţate. Pentru ea nu există miezul nopţii teama de târziu nervii de la ceasul deşteptător. Zilele sunt luni orele zile minutele ore întregi. Ea încă zăreşte tivul de jos arginitiu al timpului care devine pe zi ce trece mai palid, mai străveziu.
În seara asta mi-am adormit copila, obosită de căldură şi nescoasă afară din cauza caniculei, cu un gest pe care-l folosesc din când în când în acest scop: o mângâi uşor cu degetul de la vârful către rădăcina nasului şi apoi un pic spre frunte. Imediat s-a liniştit şi a ajutat-o să adoarmă: e un pui de 5 luni şi 8 zile şi somnul de noapte îi este esenţial. Ce m-a îmboldit oare acum 4 luni şi ceva să o mângâi pentru prima dată astfel? Să fie năsucul ei, sau linia extrem de fină care marchează trecerea de la nas spre frunte? Sau poate totul se trage de la instinctul de somn (primul pas spre somn e să închizi ochii, iar linia mângâiată de mine e cea dintre ochi), sau de la tradiţia lui moş Ene care vine pe la gene şi pune nisip (moş Ene este Sandman în engleză) sau praf peste ochii copiilor ca să adoarmă. Şi apropo de moş Ene, citesc acum că este o variantă autohtonă a lui Orfeu, aducător de vise şi semizeu al somnului la greci (M-Orpheos) (după cum zice Adrian Bucurescu într-un articol despre Kogaion, muntele sfânt al geţilor). Aşadar, să fie gestul meu generat de un instinct al somnului? Şi de aceea şi funcţionează instantaneu? Probabil. Tot ce contează acum este că, la câţiva metri de mine, în pătuţ, printre jucării de pluş, doarme liniştit un copilaş care nu are încă asemenea probleme metafizice şi poate de aceea râde atât de frumos când se trezeşte dimineaţa descoperind că sunt şi eu lângă ea, în cameră.
Memoria senzorială este probabil cea care deosebeşte cel mai bine un trup de celălalt. Un gust, un miros, un sunet care pentru altul nu înseamnă nimic poate fi pentru tine declanşatorul unei întregi imagini din trecut. Pentru mine, de exemplu, gustul pe care îl are o felie de pâine unsă cu unt şi pe care presar sare şi lângă care beau o cacao caldă este un gust ce îmi aduce aminte de copilărie, îmi creează o stare de bine, o satisfacţie pe care alte mâncăruri nu mi-o dau. Acesta este pentru mine gustul copilăriei! Care este al vostru?
Ieşind la pădure pe 2 mai, am auzit colţul ierbii dând să iasă de sub frunzele uscate, iar în copaci pocneau frunzele de un verde proaspăt încercând să se desfăşoare sub lumina soarelui. Trilurile păsărilor îţi îmbătau auzul cu prospeţimea vieţii. Am scris aceste rânduri pentru a crea fundalul sonor necesar fotografiei!
Elegia scrisă de Radu Stanca suportă de la început şi până la sfârşit o interpretare contemporană legată de comunicarea cu ajutorul internetului care se dovedeşte a fi o pseudo-comunicare. În cele ce urmează vom urmări argumentele pe text.
Prima strofă, aleasă ca refren în varianta muzicală a poeziei semnată de Nicu Alifantis, este un imperativ adresat de bărbat iubitei sale de a înceta comunicarea verbală prin intermediul yahoo messengerului. Argumentele acestei interpretări speculative sunt următoarele două versuri:
„Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra
Să nu văd frunzele cum cad din ram.”
Acţiunea de închidere a ferestrei echivalează cu închiderea ferestrei în care două persoane îşi trimit mesaje cu ajutorul yahoo messengerului, iar imaginea frunzelor căzând din ram sugerează că în timpul comunicării, cei doi folosesc ca fundal IMVironmentul intitulat Purple leaves. Ca să nu mai amintim de „ram”, care, ca abreviere cu majuscule, RAM (random-access memory) este un termen esenţial legat de computere.
De aici înainte, toate menţionările din text referitoare la toamnă şi frunze vor sugera comunicarea prin intermediul internetului, pe care iubitul nu şi-o mai doreşte. Mişcarea frunzelor care „zboară-n vânt” este declanşată pe yahoo messenger de acţiunea de a „suna” pe cineva folosind soneria buzz, iar imaginea frunzelor care „gem” sub paşii iubitului oglindeşte o identificare totală a celui ce foloseşte acest mijloc de comunicare cu lumea virtuală creată de el.
În ultima strofă, bărbatul avertizează despre pericolul pe care yahoo messenger îl reprezintă pentru realizarea unei comunicări reale între oameni, folosind termenul cu conotaţii apocaliptice de „urgie”:
„Fereşte-mă în preajma ta de vasta
Urgie-a toamnei care bântuie…”
Ca o metaforă, se poate vorbi de o „toamnă” a comunicării care va duce încet încet la distrugerea totală a comunicării, prin lipsa unor atribute esenţiale: contactul vizual, afectul, atingerea fizică şi tot ce ţine de comunicarea non-verbală. Bărbatul oferă şi soluţia prin folosirea cuvântului-cheie „preajma”: comunicarea reală se poate realiza numai dacă te afli în preajma interlocutorului tău.
Astfel, ceea ce îşi doreşte iubitul în schimb este revenirea la simplitatea relaţiilor, la o comunicare non-verbală, dar în preajma prezenţei fizice a iubitei care nu mai reclamă existenţa cuvintelor, fiind ea însăşi mijlocitoarea comunicării. Este vorba de o încăpere în care amândoi să se simtă ca acasă, încălzită cu o clasică sobă pe lemne, iar iubita nu trebuie decât să deapene un ghem stând lângă iubitul ei:
„Fă focul şi preumblă-te prin casă
Fără să spui nimic, nici un cuvânt
Vreau să mă simt la tine ca acasă
Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt
Învăluită-n straie de culcare
Aşează-mi-te-alăturea c-un ghem
Şi deapănă mereu, fără-ncetare,
Să n-aud frunzele sub paşi, cum gem…”
Activitatea (în prezent desuetă) de depănare a ghemului sugerează o soluţie de ieşire înafara secolului vitezei promovat de tot ce ţine de actuala tehnologie a informaţiei, este ca o suspendare a timpului sau, mai exact, o scurgere lentă a sa, provocând totodată calmarea şi eliminarea stresului atât de prezent în viaţa contemporană.
În final, menţionăm că această interpretare ce urmăreşte cele două imagini esenţiale ale poeziei: cea exterioară, rece, a toamnei cu frunzele care cad duse de vânt, şi cea interioară, caldă, a încăperii iubitei dominată de tăcere şi de două prezenţe fizice ce-şi sunt necesare şi suficiente, este urmărită şi în videoclipul piesei amintite semnate de Alifantis, unde lumea exterioară apare desenată pe computer, iar cea interioară e interpretată de două personaje reale prinse într-un dans senzual al dragostei.
'Fantastic' este termenul care mă interesează de câţiva ani, în special în domeniul literaturii. Atât de des îl aud folosit în limbajul de zi cu zi încât mă întreb dacă fantasticul nu este cumva adânc înrădăcinat în viaţa noastră obişnuită... Fantasticul = intruziune violentă a supranaturalului în viaţa reală, cu efecte afective (provocatoare de teamă, frică sau doar uimire) asupra fiinţei implicate şi cu efecte bulversatoare asupra universului real, căruia îi schimbă total coordonatele ... cam aceasta ar fi definiţia tehnică cu care mă "lupt" în diverse cărţi. Dar aud că un concert a fost fantastic, că intervenţia unui portar a fost şi ea fantastică, că o prezentare de modă a fost fantastică, că un gadget este absolut fantastic ... Să fie ideea eliadescă a camuflării fantasticului în viaţa reală, de zi cu zi, aplicabilă vieţilor noastre banale? Îmi propun nişte răspunsuri prin acest blog, care pentru mine este deja fantastic, deoarece în existenţa mea palpabilă el reprezintă o intervenţie a impalpabilului, a ineditului, cu efect de uimire ...
