Evocare

Vara aceasta se împlinesc doi ani de când Aniela nu mai e... O viaţă la începuturi, plină de speranţe, proiecte şi trăire; o femeie finuţă, acesta e epitetul pe care mi-l evoca, cu piele albă, păr blond şi moale şi ochi calzi, de căprioară ... toate acestea nu mai există azi. O femeie cu nume predestinat sacrificării (mielul creştin...), iubitoare de animale (în special felinele), cu cariera universitară în plină ascensiune (se înscrisese la doctorat), cu o familie proaspăt formată alături de soţul ei, Cosmin.
Şi a venit el, cancerul, tumoarea pe creier... începând cu dureri de cap, o vară întreagă de dureri, apoi examene clinice, tratamente, căderea părului, spital, paralizie şi stat în pat, lunile de primăvară petrecute în pat, între patru pereţi, cu pisica lângă ea, şi din când în când cu laptopul în braţe...
Ultima dată am văzut-o iarna, la spitalul din Piteşti, se trezise după un tratament, era obosită şi probabil extenuată de dureri, şi totuşi a găsit puterea să zâmbească ... Ultima dată am vorbit pe messenger cu ea în mai, despre două decese, al lui Octavian Paler şi al părintelui Galeriu, şi-mi mărturisea că a plâns când a auzit de moartea lui Paler, care îi amintea de bunicul ei... Şi tot atunci îmi spunea că există soluţie pentru însănătoşirea ei, în China, prin operaţie cu celule stem, dar e o listă de aşteptare foarte lungă... Şi nu i-a mai fost dat să aştepte, deşi ea spera că toamna se va întoarce la universitate să predea...
Ea este ANIELA, aşa cum am simţit-o eu...