colivie

cu ultime sforţări el – frigul – mai tare ca întreaga noapte
îţi încovrigă trupul pân’ ce soarele răsare – cu altă piele
pielea să-ţi acoperi vrei sau chiar cu pielea lui de jar.
când vâlvătaia se iveşte dintre munţi boabe de rouă
se strivesc sub tălpi şi-ţi zici: în zori toate necazurile
sunt mai mici crestele munţilor mai aburite cerul mai
viu de păsări şi mai fin iar mintea încă somnoroasă –
singură inima se zbate şi dansează în faţa micii colivii
de peste zi.