luni, 14 decembrie 2009

Iarnă veselă, iarnă tristă...


M-am născut iarna. La fel fratele meu, la fel tatăl meu. La fel celălalt frate al meu (vărul primar) şi, mai apoi, prima fetiţă a fratelui meu, şi, de curând, fetiţa mea. Poate de aceea îmi place iarna, nu îmi provoacă repulsie, ci o bucurie copilărească. Iarna mă trezeşte la viaţă, frigul îmi "decongestionează" creierul, zăpada mă face să mă simt mai curată, într-un cuvânt, iarna îmi provoacă senzaţia unei întineriri.

Sunetul aproape insesizabil al fulgilor de zăpadă ce se aşază peste stratul deja format, mirosul cozonacilor din cuptor în căldura bucătăriei, mâna care mi se lipeşte de clanţă din cauza gerului, colindele cu glas de clopoţei şi nemaipomenita senzaţie pe care o am privind pe geam cum ninge - senzaţia că fulgii stau pe loc iar eu zbor, repede-repede, din ce în ce mai sus, în cer : aceasta este iarna mea.

Acum 10 ani, într-o zi geroasă de iarnă cu zăpadă care trosnea sub talpă, a fost înmormântat bunicul meu matern. Un an mai târziu, tot iarna, bunica mea maternă l-a urmat. Încă un an mai târziu şi bunicul meu patern s-a dus. Trei ierni consecutive cu tot atâtea tristeţi, dar pare că gerul, zăpada şi cerul albastru intens au făcut durerile mai uşor de suportat.

Se pare că iarna rămâne în viaţa mea un anotimp esenţial, cu cazematele de zăpadă din copilărie, depresiile statului în casă de acum, pârtiile şi hopurile săniuşului de altădată, bradul pe care-l pregătim acum pentru cea care va crede câţiva ani buni în moş.

A venit Iarna. Iarna veselă, iarna tristă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu