De când ai plecat, tată, nu mă mai gândesc la tine cu o strângere de inimă, cu întrebări nerăspunse, cu gândul la cât de mult ai mai slăbit, sau cât de palid eşti, sau câtă putere mai ai, sau câte dureri nespuse. De când ai plecat, mă gândesc la tine, în fiecare zi, cu o lacrimă în colţul ochiului, dar cu o linişte că acum eşti acolo, în locul „de unde a plecat toată durerea”.
Te-am văzut coborât sub lespedea albă, în zi de aprilie luminată, lespedea rece, tu rece, florile roşii nemairespirânde, dar după ce-au cimentat lespedea sigilând-o, m-am uitat în jur şi m-am liniştit. În sus sunt dealurile ce vor înverzi curând, pădurea de brad e aproape, să vâjâie vântul prin ea, iar în depărtare se văd munţii acoperiţi de zăpadă, munţii ce ţi-erau atât de dragi şi pe care i-ai cutreierat fie iarnă, fie vară.
Acum va veni, în sfârşit, primăvara, după cea mai lungă şi mai grea iarnă, vor înflori pomii şi-ţi vor împodobi mormântul cu miresme proaspete. Şi biserica din deal va veghea clopoţind duminica, şi munţii te vor saluta, milităreşte, cu mâna la creştet, iar noi te vom avea întotdeauna în gând pentru că aici vei fi mereu viu, trăind din plin alături de noi, zi de zi.
