Scurtă vizită pe blog

Ehh, de când nu am mai trecut pe aici... şi îmi e dat să văd că şi alţii din blogurile pe care le urmăresc au lăsat să treacă ani fără a le continua... Lumea evoluează în/înăuntrul internet/ului tot mai mult, eu mă îndepărtez de el, ies cu câte o fărâmă din el în fiecare zi. Facebookul mă dezamăgeşte pe zi ce trece, devine tot mai plin de lest ce merită aruncat cu totul dacă vrem să ne înălţăm, să fim liberi şi să trăim viaţa, nu să o postăm pe net sau să tragem cu ochiul la a altora... blogul rămăsese uitat într-un colţ, dar el săracul nu cere de mâncare, supravieţuieşte şi aşa, în muţenie şi întuneric.

Ziua se măreşte, cu un minut pe zi, lumina vine iar să ne cucerească. Ger, gheaţă, ceaţă, senin, lună plină, "noapte de cleştar" ... Somnul lin al copilului, cu o mână sub el, ieşită de sub plapumă, bradul ce doarme într-un colţ, o petardă izbucnind în depărtare, un om ce şi-a pierdut dragostea revine la oră târzie în căminul gol şi rece, tineri înveseliţi zăbovesc prin frig amânând despărţirea, eu cu pagina albă în faţă şi tastele sub degete pentru a pângări acest alb. Da, aşa arată noaptea asta bătrână de decembrie, atât de aproape că-i simt răsuflarea grea pe piele, iar căldura ei îmi înfioară ceafa. Noaptea mea de decembrie aici vrea să stea, să rămână prinsă pe foile astea impalpabile, inodore şi obositor de albe... Noapte bună, noaptea mea de decembrie!

"în loc cu verdeaţă de unde-a pierit toată durerea..."

Am muncit ani de zile lângă tine şi nu am reuşit să te cunosc, nu am reuşit să sparg scutul care te înconjura, să disting adevărul, să-ţi simt sufletul, inima. Ai ales să renunţi la viaţă pentru a-ţi păstra onoarea sau pentru a pune capăt suferinţei, umilinţei, ruşinii, sau pentru că ţi se răpise ceea ce era, până la urmă, viaţa ta - profesia , sau .... Nu te-ai putut ierta, te rodeau frustrări, dezamăgiri, ambiţii, invidii, iubiri şi uri,... şi atâtea care ne rod pe toţi, dar tu an de an ridicai un zid de apărare, tot mai puternic pe dinafară, care ascundea însă un suflet, o inimă ce se fărâmiţau pe zi ce trecea. Strigătul de ajutor dinăuntru era înăbuşit, aparenţa de om puternic era prea credibilă. Şi uite aşa am stat una lângă alta fără a fi acolo decât ca două practicante ale meseriei didactice... ca două drumuri paralele pe care o mică deviaţie produsă de comunicare le-ar fi putut apropia. N-a fost să fie şi tot ce ai ascuns în interior va rămâne o taină bine pecetluită sub lespedea funerară. Aveai viaţa înainte şi te puteai realiza profesional oriunde. Mare păcat că ai renunţat! Odihneşte-te în pace, Alina!