Casa bunicilor

Am revăzut de curând casa bunicilor. Casa construită de ei prin anii ‘60, în care şi-au crescut cele două fete, apoi şi-au primit nepoţii, apoi au sfârşit tot în ea, fără prea multă suferinţă. Casă plină de amintiri, cu două camere doar, cu război de ţesut, cu covoare vechi, cu radio din acela mare cât un dulăpior, cu tăblia patului zgâriată de fratele meu (pentru a desena o maşinuţă în după-amiezele când trebuia să adormim în pat toţi patru, de-a curmezişul: mamaia, tataia, eu şi fratele meu, iar somnul venea atât de greu, atât de chinuitor), cu soba de teracotă din care tot fratele meu a scos într-o iarnă cenuşa pe podea şi a amestecat-o cu dulceaţa din borcan (aşa ni s-a povestit, eram prea mici să păstrăm această amintire), camera în care mâncam din când în când orez cu lapte din cratiţa în care-l făcuse mamaia şi ne plăcea să râcâim ce rămăsese prins şi răscopt puţin pe marginile cratiţei, şi ce delicatese era!
Casa aceasta a devenit acum o alta: au cumpărat-o nişte tineri, au restaurat-o, i-au construit etaj, nu mai seamănă cu ce-a fost. O altă viaţă, alte amintiri se ţes acum între zidurile ei, peste amintiri vechi de zeci de ani, ca un palimpsest. Acum alt copil doarme acolo după-amiaza, în alt pat dar în aceeaşi cameră, şi e la vârsta când îşi va fixa primele amintiri. Oare care vor fi acelea? În mod sigur spaţiul acestei case va fi în ele, undeva, în fundal. Şi poate peste vreo treizeci de ani va adăuga şi el o imagine la cele de aici...