Anul urechelniţelor

Este iarăşi anul urechelniţelor. Nu, nu în vreun calendar oriental, ci în domeniul concretului: sunt foarte multe urechelniţe, la tot pasul urechelniţe, în rufele adunate de pe sârmă, în bucătărie, în curte, în viţa de vie...
În copilărie aveam fobie de urechelniţe. Auzisem şi poveşti despre cât de rău îţi pot face dacă-ţi intră în ureche. Nici azi nu ştiu dacă erau adevărate. Cred că mă înspăimântau cleştii aceia pe care îi au la cap, dar atât de frică îmi era că simţeam fiori reci pe şira spinării la vederea acestei insecte. Iar dacă bănuiam că ar fi vreuna în cameră, îmi băgam vată-n urechi ca s-o împiedic să-mi facă rău.
Apoi, în adolescenţă, ca să mă vindec, într-un an ca acesta, an al urechelniţelor, am început, susţinută de vărul meu, să „colecţionez” urechelniţe. Într-o cutie de plastic din aceea în care se vinde tort de îngheţată. Şi nu ne-am mulţumit doar să le adunăm, ci le-am făcut şi încăperi construind ziduri din ceară, şi în fiecare zi le observam, le dădeam de mâncare diverse ierburi. Începusem deja să deosebim femelele de masculi, aveam şi pui la colecţie. Seara, puneam capacul pe cutie şi o aşezam pe sobă. Doar că, venind toamna, într-o seară am făcut focul în sobă. A doua zi, în cutie, am găsit urechelniţele mumificate în ceară şi aşa au rămas, aruncate pe vreundeva, până în ziua de azi, ca o mărturie a vindecării mele de „urechelniţo-fobie”.