Fantastic gest...

În seara asta mi-am adormit copila, obosită de căldură şi nescoasă afară din cauza caniculei, cu un gest pe care-l folosesc din când în când în acest scop: o mângâi uşor cu degetul de la vârful către rădăcina nasului şi apoi un pic spre frunte. Imediat s-a liniştit şi a ajutat-o să adoarmă: e un pui de 5 luni şi 8 zile şi somnul de noapte îi este esenţial. Ce m-a îmboldit oare acum 4 luni şi ceva să o mângâi pentru prima dată astfel? Să fie năsucul ei, sau linia extrem de fină care marchează trecerea de la nas spre frunte? Sau poate totul se trage de la instinctul de somn (primul pas spre somn e să închizi ochii, iar linia mângâiată de mine e cea dintre ochi), sau de la tradiţia lui moş Ene care vine pe la gene şi pune nisip (moş Ene este Sandman în engleză) sau praf peste ochii copiilor ca să adoarmă. Şi apropo de moş Ene, citesc acum că este o variantă autohtonă a lui Orfeu, aducător de vise şi semizeu al somnului la greci (M-Orpheos) (după cum zice Adrian Bucurescu într-un articol despre Kogaion, muntele sfânt al geţilor). Aşadar, să fie gestul meu generat de un instinct al somnului? Şi de aceea şi funcţionează instantaneu? Probabil. Tot ce contează acum este că, la câţiva metri de mine, în pătuţ, printre jucării de pluş, doarme liniştit un copilaş care nu are încă asemenea probleme metafizice şi poate de aceea râde atât de frumos când se trezeşte dimineaţa descoperind că sunt şi eu lângă ea, în cameră.