Septembrie, aprilie...

summer has come and passed
the innocent can never last...
like my father's come to pass
seven years has gone so fast...
here comes the rain again
falling from the stars
drenched in my pain again
becoming who we are.
as my memory rests
and never forgets what I lost
wake me up when September ends.


Pentru Billie Joe Armstrong, septembrie a fost o lună a suferinţei, a durerii, a deznădejdii, fiind luna ce i l-a luat pe tatăl său de lângă el pentru totdeauna.

Eu nu pot spune, însă, "wake me up when April ends", pentru că luna aprilie concentrează de un timp pentru mine, alături de filosofia morţii, esenţa vieţii : în aprilie am conceput primul copil, în aprilie l-am născut pe al doilea, în aprilie s-a născut tatăl copiilor mei, dar în aprilie mi-am pierdut tatăl... Aprilie e deseori luna Prohodului şi a Învierii.
Deci cântecul meu ar suna, mai degrabă, "wake me up when April begins"...

Bizarerii - filosofări de noapte

Citeam mai deunăzi un articol despre mamuţi în National Geographic. Multe lucruri demne de reţinut acolo, printre care şi un lucru practic: cum păstrau oamenii din vechime carnea ca să nu se strice - o ţineau într-o apă stătătoare din care se adăpau animalele, şi astfel bacteriile o conservau, iar acidul lactic îi dădea un miros care nu îmbia alte animale să o guste. Dar eu vreau să ajung la altceva, o frază din acest articol care mă atinge personal: pentru orice mamifer, naşterea este un eveniment traumatizant, un şoc. Îmi aduc aminte că doctoriţa ginecolog care mi-a urmărit sarcina, d-na Carmen Stoica (o profesionistă din toate punctele de vedere), spunea că, păstrând proporţiile, un adult ar suporta foarte greu, sau nu ar suporta deloc, chinurile prin care trece un copil când se naşte. Ciudată e viaţa, începe cu durere, cu traume, dar cu norocul de a fi 'amnezic' până pe la trei ani, e presărată cu de toate, cu dureri care, cum se zice, dacă nu te doboară, te fac mai puternic, cu bucurii şi fericiri, cu lacrimi şi surâsuri ... dar amnezia din primii ani nu mai apare (decât în cazuri accidentale, ca boală). Din contră, memoria, amintirile, sunt esenţiale pentru a merge înainte în viaţă. Astfel că naşterea, ca traumă, este probabil încercarea majoră a fiinţei umane, cea care depăşeşte orice altă încercare din timpul vieţii (parcurgerea ei fiind dovada că vei putea trăi fără probleme o viaţă întreagă), dar este - paradoxal- o traumă pe care o uităm imediat! Bizare mai sunt legile firii ...