Neputinţa cuvintelor

Cuvintele date nouă spre a comunica. Cuvintele care uneori nu ne ascultă. Cuvintele care câteodată nu pot exprima ceea ce simţim, oricâte metafore şi comparaţii am încerca să croşetăm. Cuvintele care încearcă să prindă ca într-un bold senzaţii de moment, senzaţii unice şi fulgurante.

Dar oare prin ce cuvinte să-i explici lui, copilul "născut" şi crescut la orfelinat, tăcerea şi melancolia pe care le simţi când îţi pierzi un părinte ce ţi-a fost mereu aproape? Sau ce cuvinte îi pot reda mai bine unei femei ce nu are copii ceea ce simţi dimineaţa când copilul tău te trezeşte c-un sărut cald?

Cuvinte şi senzaţii despre anul care abia mai pâlpâie: lacrimi, lacrimi iscate doar de-o privire care "ştie", negru şi durere, regrete, despărţire şi vise întristate, şi frig, aprilie friguros, bucuria de-a fi iarăşi în vârf de munte, udă până la piele, cu bobi de grindină căzând pe tine, deblocarea scrisului, desăvârşirea tezei de doctorat, emoţii la susţinerea publică şi curentul din sala în care le-ai mărturisit o părticică din viaţa ta (de cercetare), dar peste tot zâmbet de copil, râsete fără griji, glume, dans şi muzică - acestea sunt doar câteva din cuvintele despre acest an trist şi vesel, plin cu de toate, an de viaţă. Adio 2010!

Viaţa ca surfing

Trec zilele, se succed anotimpurile, Maria creşte şi noi îmbătrânim. Durerea pierderii tatei s-a aşezat, cuminte, într-un locaş, amintirile au devenit acum mai puternice, mai clare. Vărul meu a devenit şi el tată (tot de fetiţă - atâtea fetiţe în familia noastră!). Eu am terminat teza, mai am ultimul pas, susţinerea finală, şi gata! (deşi credeam că o să răsuflu uşurată după ce mi-a stat pe cap atâta timp, nu simt deloc uşurare, am doar satisfacţia lucrului terminat şi făcut din inimă). După vreo două luni de oboseală şi lipsă de energie, acum, când vine iarna, îmi recapăt forţele şi mă pregătesc pentru "un nou început" (vorba clişeului).

Mă uit, spectatoare, la reprezentaţia asta: naştere, botez, pauză profesională, moarte, naştere, reuşită profesională şi ce mai urmează. Farmecul irezistibil al vieţii, dureri şi bucurii ce ne-mpletesc riduri pe faţă, noi - vieţuitorii - ca nişte surferi care sunt fie deasupra valului celui mai înalt, stăpânind oceanul, fie ratează valul şi aproape se îneacă prinşi de furia apei de dedesubt, dar rămân mereu atraşi de magia apei, mereu în mijlocul ei, niciodată săturându-se de surprizele pe care aceasta li le oferă.

În noi e loc numai de iarnă
Vom îngheţa sub ultim ger
Orbecăind pe copci de gheaţă
Ca un stingher spre alt stingher....

.... Schimbări mai grave decât moartea
Au fost şi sunt şi vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Şi vin nebuni să facă schi,
Şi ninge până la prăsele
Ninsoarea intră-n trupul tot
E-un dans de oameni de zăpadă
Ce-mbrăţişarea n-o mai pot.

Adrian Păunescu

Definiţii, aforisme

Fotografia

Fotografia este linia de mijloc dintre dezamăgirea cumplită că valea aceea atât de abruptă în realitate - pare o simplă denivelare şi revelaţia de nedescris că floarea catifelată pe care-ai surprins-o în bătaia vântului are nişte perişori fini pe petale pe care nici măcar nu-i bănuisei.

Definiţii, aforisme

Să pierzi încrederea într-un om pe care-l ştii de ani de zile e ca şi cum ai economisi bani la bancă şi, în momentul când te-ai duce să-i ridici, ai constata că nu există nimic în cont, sau ca şi când te-ai ruga seară de seară şi ai merge duminica la biserică cu convingerea neclintită că vei fi mântuit, iar în momentul morţii ţi s-ar revela faptul că Dumnezeu nu există.

Senzaţii montane

În postarea precedentă am prezentat perspectiva mea asupra excursiei montane de vara asta, scriind dintr-o suflare ceea ce mi-a reţinut atenţia. De data aceasta nu eu, ci trupul meu (care "ştie mai mult"), va nota experienţe scurte şi unice trăite în munte, fiind astfel o perspectivă eminamente subiectivă.

• Blăniţa neagră a câinelui m-a ajutat să percep, într-o dimineaţă, particulele numeroase şi fine de apă din care e compusă ceaţa, plutind prin aer şi înconjurându-ne din toate părţile. Tot ea, neagra şi aspra blăniţă, forma un contrast puternic cu bobiţele de grindină, cam cât o zmeură, ce se aşezau pe ea şi nu se topeau imediat.

• La urcarea spre vârf, călcând pe stâncile albe acoperite de licheni verzi, la un moment dat se auzea zgomotul înfundat al unui pârâu învolburat ce curgea pe dedesubt: călcam cu atenţie pe pietrele uscate şi auzeam vuietul apei pe sub pietre, o şi zăream din când în când, iţindu-se printre două pietroaie, dar umezeala şi răceala ei rămâneau ascunse acolo.

• Florile de altitudine erau predominant galbene, dar ce plăcere să zăreşti garofiţele cărămizii, întrerupând galbenul din când în când!

• Aproape de jnepeniş erau porţiuni cu ienupăr şi fenicul şi un parfum proaspăt, indicibil, de vegetaţie montană, condimentat cu miros de cimbrişor.

• La urcuşul prin pădure mă sprijineam câteodată de trunchiul vreunui brad, pentru ca apoi să-mi râmănă o pată lipicioasă pe deget şi mirosul de răşină impregnat în piele.

• Tot la urcuş îmi potoleam setea cu afinele dulci-acrişoare şi cu măcrişul cărnos şi acru ca lămâia.

• În momentele când ne-a plouat, simţeam cum îmi bate ploaia pe piele, iar pantalonii erau atât de uzi încât pe dedesubt simţeam stropii de apă scurgându-se pe picioare.

• Apa glaciară a Lacului Lung, atât de limpede, nu putea să cureţe în întregime zoaiele de la săpun, îi simţeam tăria adăstând pe piele, iar pielea rămânea fină, strălucitoare.

• Când am intrat seara în apa Jieţului, am făcut câţiva paşi relaxată printre pietrele ude, pentru ca deodată să simt nişte ace de durere în picioare: răceala apei abia acum îmi penetra pielea, şi, chiar şi după ce ieşisem din apă, durerea încă se mai simţea.

Parâng revisited

După şapte ani am revenit cu trupa (aproape aceeaşi - deci tot în şase) în Parâng. Deşi "a picurat de ne-a nenorocit", vorba lui Bebe, am reuşit să atingem iarăşi vârful Parângul Mare (2519 m) şi am făcut şi ceva nou - am campat o noapte la Lacul Lung, la "umbra" vârfului menţionat.

Am fost mai leneşi ca de obicei, astfel că în prima zi nu am mers deloc (pe jos!), şi am campat pe malul Jieţului, puţin mai jos de Cabana Groapa Seacă unde am lăsat maşina. Seara ne-a plouat în timpul mesei şi în cort, astfel că discuţiile s-au înteţit pentru a usca cortul mare, pe care însă Marinel (posesorul lui) l-a "botezat" cu o cană de vin, că tot era nou.

A doua zi am trecut pe lângă Refugiul Agăţat, unde făcusem popas acum şapte ani, am scris în cartea de oaspeţi şi am mers mai departe, printre pietre şi afine, ciuperci, fragi şi zmeură, flori galbene şi cărămizii, regăsind mai puţine rămăşiţe ale avionului căzut cine ştie când. Dar ploaia ne-a stricat planul de a ajunge în vârf: înainte de a ajunge la Lacul Lung ne-a prins o ploaie torenţială amestecată şi cu grindină care, deşi ne-am adăpostit pe sub stânci, ne-a făcut ciuciulete. Doar Mariana şi Bebe au fost norocoşi, ei adăpostindu-se într-o grotă strâmtă ca o vizuină unde nici vântul nu ajungea să trimită stropii. Am fost nevoiţi să punem cortul ca să ne putem schimba şi usca, şi pentru că era ora şase am hotărât să atingem vârful a doua zi dimineaţă, deşi acesta ne făcea insistent cu ochiul, ademenindu-ne, mai ales pe Cristi. Totuşi, cum apăruseră nişte musculiţe cam "muşcătoare", ne-am băgat în cort la o şeptică în şase, la lumina lumânărilor, unde echipa lui Marinel a mâncat bătaie, deşi nu a vrut, în final, să recunoască. Noaptea s-a sforăit şi s-au auzit fâşâituri pe lângă corturi, ceea ce a cam speriat-o pe Mariana, care a crezut că o fi vreun urs, pentru ca a doua zi dimineaţa să găsim câinele negru cu care ne intersectasem seara (el venea din vârf, noi urcam, plouaţi, să punem corturile) aşteptându-ne să urcăm pe vârf.

A treia zi ne-am trezit cu o ceaţă ce dădea târcoale corturilor, ascunzând şi creasta şi valea, de nici nu ziceai că eşti la o altitudine de circa 2000 de metri. După ce am băut ness rece, ceai cald şi cafea caldă, ne-am urnit spre vârf, lăsându-l pe Roli de pază la bază. Sărind de pe-o piatră pe alta, însoţiţi de câinele negru montaniard, am ajuns în şa, de unde priveliştea căldărilor şi a lacurilor glaciare era superbă. Se vedea şi o turmă de oi, iar Marinel ne arăta că suntem la graniţa dintre Ardeal şi Oltenia. Am urcat apoi şi pe vârf, unde ne-am întâlnit cu un grup de cehi din Brno, dar şi cu ceaţa care nu ne-a lăsat să vedem mai nimic în jur (înafara vârfului Cârja, pe care Mariana porni să-l cucerească, părând de neoprit în elanul ei de căţărare, dar ascultând totuşi sfatul lui Marinel de a pune frână.) Am făcut poze "ca la nuntă" cu indicatorul ruginit şi ceaţa din spatele său (să nu uit de momentul sponsorului - Divinol!), pentru ca apoi să coborâm încet-încet până la corturi. Acolo, Roli ne-a spus că făcuse plajă şi diverse poze cât lipsisem noi. Harnici, am strâns corturile, am mâncat şi am purces la drum. Ciudat, dar drumul de întoarcere, deşi era coborâtor, ni s-a părut cu mult mai lung decât fusese la urcare. Refugiul Agăţat parcă nu mai apărea, resturile de avion - nici ele, pădurea era departe... Când în sfârşit am intrat pe drumul forestier, după ce eu am tras câteva trânte fie pe stânci ude, fie pe rădăcini de brad ude, a început iar o ploaie torenţială, precedată de o grindină ce părea paşnică. Am stat în pădure, dar ne-am udat suficient, chiar şi câinele ce se ascundea sub izoprena mea şi între picioarele Marianei, aşa că ne-am grăbit să ne continuăm drumul către maşină. Când am ajuns la maşină să ne schimbăm şi să aranjăm rucsacii, ploaia iar ne-a ţinut pe loc.

În sfârşit în maşină, am mers pe un drum cu totul nou pentru mine, de la Groapa Seacă la Voineasa, făcând un mic popas şi în staţiunea Vidra, cu hotelurile ei dezolant de pustii şi frumuseţea lacului Vidra şi a pădurilor şi munţilor ce se zăresc de aici. Am ajuns înainte de miezul nopţii în Piteşti, unde la "debarcarea" lui Cristi iar ne-a aşteptat ploaia.

A fost o ieşire mai scurtă ca cea de acum şapte ani, dar nelipsită de pitoresc, de poveşti la cort, de lecţii de istorie predate de Bebe, de fotografii reuşite semnate de Roli şi Marinel, de râsetele şi veselia Marianei şi de pasul grăbit, mereu fruntaş, al lui Cristi.

Ceea ce sperăm să se întâmple şi la anul!

Invitaţie la mişcare

Luaţi-vă bicicleta şi poftiţi la maraton!

Uitasem: dacă tot sunteţi în zonă, nu rataţi Iris (sâmbătă seara) şi Gheorghe Zamfir (duminică seara).

Prezenţă în absenţă

Şi au trecut două luni, două luni de acomodare cu lipsa tatei. În ziua pomenii de şase săptămâni, plecând de la restaurant să-mi adorm fata, am avut un sentiment de gol: casa părintească era pustie, curtea, grădina, deşi toate verzi, explodând parcă de atâta verde şi de parfumul ierbii şi al ploii zilnice, duceau dorul prezenţei lui: tata stătea toată ziua în grădină, mai plivea o floare, mai săpa un strat, mai altoia un pom, mai cosea iarba, mai curăţa via.

Şi totuşi, tata e atât de prezent. Aici, acasă, am o bibliotecă (demontabilă) făcută de el, cu rafturi din lemn date cu lac, am patru scaune pe care tot el le-a recondiţionat din nişte scaune vechi, plus un scăunel din lemn realizat integral de mâna lui, singurul pe care ajunge să se aşeze Maria. Casa părintească, însă, e plină de prezenţa mâinilor lui: de la renovat ziduri, văruit, tencuit, la gresie şi faianţă, de la baia făcută de el cap-coadă la ramele de tablouri, rafturile de cărţi, scaune şi obiecte tradiţionale recondiţionate, goblenuri... Toate astea sunt obiecte palpabile.

Dar tata mai e lângă mine şi în fiecare moment când mă gândesc sau scriu la teză. Tata a fost cel care, prin liceu, mi-a pus în mână prima carte cu texte de Edgar Allan Poe, care atunci mi s-a părut cam alambicat şi greu de înţeles, dar apoi am rămas îndrăgostită pe viaţă de el. Tot tata mi-a mai dat într-o zi, cumpărată de la anticariat, o carte de Povestiri stranii selectate din literatura anglo-saxonă (două dintre acestea făcând parte din corpusul ales de mine).

Am notat doar câteva din multele mărci ale prezenţei tatei care s-a dus "să moară puţin", dar e mereu aici, lângă mine şi lângă cei ce l-am cunoscut şi iubit.

Şi ceva de bine ...

Azi pe la prânz, deşi îi curgea nasul şi avea temperatură, iar noaptea nu prea a dormit deloc, Maria şi-a luat, în sfârşit, inima în dinţi şi a păşit singură, sigură pe ea şi fără a aştepta să o prindă cineva la capătul drumului. Abia acum are echilibru şi stabilitate, ceea ce i-a dat încrederea de a merge paşi mulţi la rând fără ajutor.

Şi uite-aşa, ne-a făcut ea un cadou de 1 iunie, în avans! Un cadou din care am învăţat un lucru: oricât de bolnav ai fi (fiziceşte sau sufleteşte), viaţa trebuie să-şi urmeze cursul, trebuie să te reintegrezi încet-încet în valurile ei, căci altfel, dacă nu eşti atent, te îneci într-o bună zi.

Ce se ascunde în spatele unui anunţ

Pe strada copilăriei mele am văzut, în ziua de Rusalii, un anunţ scris frumos cu cretă pe zidul unui gard: VÎND VACĂ. REL. ÎN CURTE. Un anunţ oarecare în spatele căruia se ascunde o mică dramă.

Proprietarul vacii, "nea Titică" cum îi spun vecinii, e paralizat de peste şase săptămâni. Văduv, e îngrijit de fiica lui şi de fiul lui, printre picături, amândoi având serviciu şi fiind apoi ocupaţi cu gospodării mari (fân, animale etc.) Nea Titică nu mai poate vorbi, nu se poate mişca, dar în fiecare zi cere să i se arate vaca, vaca lui dragă, pe geam. Îi e frică să nu i-o vândă.

Am două amintiri cu nea Titică. Eram foarte mică într-o sâmbătă seara când a venit cu degetul tăiat în batistă, gâlgâind de sânge, să-l ducă tata la spital. Tăiase lemne cu circularul, iar doctoriţa, supărată, a mormăit : "Apoi nu vă mai potoliţi cu munca asta nici sâmbătă seara!" Apoi, pentru că nea Titică era cofetar, pe timpul lui Ceauşescu, la dânsul comandam an de an, de ziua mea, bomboane fondante ca să servesc colegii de clasă. Erau un deliciu, iar nucile trebuiau aduse de acasă.

Revin la prezent. Acum două săptămâni, ginerele lui nea Titică a căzut la pat, fiind dus de urgenţă la Bucureşti; se pare că are tumoare la creier, inoperabilă. De aici, decizia fetei lui nea Titică de a vinde vaca, pentru a cărei îngrijire nu mai are nimeni timp.

Acum un an ...

Anul trecut, în mai, mergeam pentru prima dată cu Maria la Câmpulung. Am râs (deşi tata slăbise mult), am admirat liliacul ce niciodată nu făcuse atâtea flori (tata îl curăţase mai în profunzime decât de obicei) - aşa eram anul trecut.





Anul acesta, în mai, am revenit acolo pentru pomenirea de 40 de zile: lalelele galbene erau la fel de mândre ca anul trecut, liliacul n-a mai avut atâtea flori, iar tata nu mai era..

Timpul...

Scrisoare

De când ai plecat, tată, nu mă mai gândesc la tine cu o strângere de inimă, cu întrebări nerăspunse, cu gândul la cât de mult ai mai slăbit, sau cât de palid eşti, sau câtă putere mai ai, sau câte dureri nespuse. De când ai plecat, mă gândesc la tine, în fiecare zi, cu o lacrimă în colţul ochiului, dar cu o linişte că acum eşti acolo, în locul „de unde a plecat toată durerea”.

Te-am văzut coborât sub lespedea albă, în zi de aprilie luminată, lespedea rece, tu rece, florile roşii nemairespirânde, dar după ce-au cimentat lespedea sigilând-o, m-am uitat în jur şi m-am liniştit. În sus sunt dealurile ce vor înverzi curând, pădurea de brad e aproape, să vâjâie vântul prin ea, iar în depărtare se văd munţii acoperiţi de zăpadă, munţii ce ţi-erau atât de dragi şi pe care i-ai cutreierat fie iarnă, fie vară.

Acum va veni, în sfârşit, primăvara, după cea mai lungă şi mai grea iarnă, vor înflori pomii şi-ţi vor împodobi mormântul cu miresme proaspete. Şi biserica din deal va veghea clopoţind duminica, şi munţii te vor saluta, milităreşte, cu mâna la creştet, iar noi te vom avea întotdeauna în gând pentru că aici vei fi mereu viu, trăind din plin alături de noi, zi de zi.

De Paşti

Urarea mea de Paşti sună aşa: să aveţi parte de ceea ce vă doriţi, să fiţi alături de cei care vă sunt cel mai aproape, să faceţi ceea ce vreţi şi să fiţi în starea sufletească la care jinduiţi! Un Paşte aşa cum îl aşteptaţi!

De la Bach la Nokia şi înapoi

Dacă ar fi avut telefon mobil, oare ce tonuri de apel ar fi ales Bach?

Eu una, ca fericită posesoare a unui bătrân Nokia 1100 (speculat cu ceva timp în urmă ca fiind cel mai scump telefon al momentului ), am bucuria de a savura o varietate de tonuri de apel, împreună cu Maria, dar două dintre ele îmi plac cel mai mult, Badinerie şi Fuga. Amândouă sunt compoziţii aparţinând lui Johann Sebastian Bach şi vă propun să ne delectăm împreună cu variantele complete şi originale ale celor două piese simfonice ajunse banale tonuri de apel pe telefon:

• badinerie
• fuga (de la 3:56 )
  

Şi, că tot veni vorba de Bach, duminică, pe 21 martie, s-au împlinit 325 de ani de la naşterea sa.

Blagoveştenia - superstiţii şi tradiţii

Astăzi este ziua cucului: se spune că de Blagoveştenie tot pământul e blagoslovit: musca învie, iarba începe să crească, iar păsările, mai ales cucul, prind a cânta.
Tot azi se spune că sosesc rândunelele. Este o sărbătoare a păsărilor, care trebuie îmbunate prin ofrande pentru a nu dăuna recoltelor.

Cucul e în tradiţie o pasăre cu calităţi sfinte. Cântecul său trebuie să te prindă vesel, sătul şi cu bani la tine, ca să fii aşa tot anul, iar creanga pe care a cântat îţi vesteşte sănătatea pentru anul aceasta: dacă e verde, vei fi sănătos, dacă e uscată, vei boli. Creanga trebuie purtată în sân dacă vrei să asculte lumea de tine ca de cuc.

De Bunavestire se ară, dar nu se seamănă. În curţi, la sate, se face un foc în curte, se pun pâine, sare şi apă - toate ca o ofrandă pentru îngeri - pâinea şi sarea fiind date apoi de pomană. Un alt obicei ţine de alegerea pomilor roditori, care sunt "ameninţaţi" cu securea: "Dacă nu rodeşti, te tai". Ouăle din această zi nu se pun sub cloşcă, superstiţia spunând că nu vor ieşi puii sănătoşi. Albinele sunt astăzi eliberate din stup printr-o potcoavă, pentru a fi "tari ca fierul". Se scot vitele la soare, ca să fie sănătoase. Apa din zăpada topită se strânge azi pentru a constitui leac, pentru curăţirea corpului sau pentru a apăra casa de duhuri rele. Casa se afumă cu tămâie pentru a fi ferită de animale sălbatice şi de duhuri rele.

Mai multe superstiţii fac din această zi o "oglindă" a anului: soţii nu se ceartă între ei, ca să nu se certe tot anul; bărbaţii nu beau peste măsură, pentru a avea capul limpede tot anul şi se trezesc devreme pentru a nu fi somnoroşi tot anul. Iar dacă vremea de azi e frumoasă, tot anul va fi bun.

Se mai spune că vremea de Blagoveştenie o vesteşte pe cea de Paşti şi că dacă a dat frunza verde de Bunavestire, anul va fi îmbelşugat.

Se dă un blog...

De ce scriu poezii? Ca să mă ascund şi ca să mă dezvălui concomitent, ca să mă explic şi ca să complic lucrurile, ca să-mi uşurez povara de simţăminte şi gânduri şi imagini, ca să răspund unui imbold inexplicabil, care de multe ori se dovedeşte premonitoriu ... Cam aceleaşi motive pentru care scriu la acest blog. Dar la care adaug un altul, la fel de important: ca să-mi dezleg limba, ca să recapăt uşurinţa de a scrie (atât de necesară mie acum), de a exprima clar nişte idei. De când am început a scrie pe acest blog, înaintez şi în celălalt proiect al fantasticului, până la punctul că a început iar a-mi plăcea subiectul, ceea ce e esenţial ca motivaţie. Pe unii îi motivează succesul altora, pe alţii deadline-urile stricte, iar pe alţii plăcerea de a se implica într-un anumit proiect. Cel mai important este să-ţi dai seama ce anume te motivează şi apoi să lupţi pentru a-ţi "implanta" acea motivaţie.

Adică şi asta, ca multe altele în viaţă, pleacă de la sondarea conştientă şi foarte sinceră a propriului interior. Cât ne-ar ajuta dacă am face-o mai des! Ne-ar diminua şi stresul, şi povara propriilor nerealizări şi, mai ales, ne-ar ajuta să mergem înainte şi să fim sinceri şi corecţi cu cei de lângă noi, nu să aruncăm propriile insuccese în capul celorlalţi.

De la Sf. Patrick la … "bietul" Paddy

Care este primul lucru care vă vine în minte când auziţi de Irlanda? Atentate teroriste, IRA, Sinn Fein? The Corrs, Sinead O’Connor, the Cranberries, U2? Sau poate Riverdance? Sau, dacă nu, Dublinul lui Leopold Bloom? Jonathan Swift, Oscar Wilde, Seamus Heaney? Dacă nici unul din aceste lucruri, atunci poate berea neagră sau culoarea verde? Sau echipa de rugby? Sau moştenirea celtică? Mă îndoiesc însă că mulţi dintre voi se vor gândi, imediat ce aud de Irlanda, la data de şaptesprezece martie. De ce? Poate pentru că ziua Sf. Patrick care se celebrează atunci trece neobservată pe meleagurile noastre latine, în ciuda faptului că stăm bine la importul de ... sărbători din vest.

Cine a fost Patrick, sfântul care patronează Irlanda, şi ce-a făcut el înafară de a se fi ocupat cu creştinarea păgânilor care locuiau pe această insulă? Primul lucru pe care l-a făcut a fost ... să se nască, prin anul 385 sau, din alte surse, 387 d.Hr., locul naşterii sale fiind la fel de incert, fie Ţara Galilor, fie Scoţia, fie chiar Galia (de reţinut că nu era irlandez). Numele pe care l-a primit la naştere era Maewyn, iar pe la 14-16 ani a fost vândut ca sclav de irlandezii care luaseră în stăpânire satul său natal. Astfel a ajuns în Irlanda unde a fost obligat să lucreze ca păstor (o ocupaţie nu tocmai nepotrivită, aş zice, pentru un viitor sfânt!). A început să aibă diverse vise, viziuni şi apariţii, cel mai important vis (pentru „soarta” lui) fiind acela în care un înger îi spunea să înainteze a doua zi pe coastă. Urmând sfatul îngerului, a reuşit să scape din sclavie, la vârsta de 20 de ani. O vârstă tocmai potrivită pentru a-şi începe studiile teologice pe care le-a făcut în Galia, sub îndrumarea episcopului Germain din Auxerre.

După doisprezece ani de studiu intens, s-a întors în Irlanda cu un nou nume, Patrick, precum şi cu gândul („răzbunător”!) de a-i creştina pe păgânii care-l folosiseră ca sclav (se poate citi şi „care îi furaseră anii cei mai frumoşi ai tinereţii”). Curând a fost numit episcop al Irlandei, misiune pe care şi-a îndeplinit-o cu graţie (divină, bineînţeles!) timp de treizeci de ani, convertind celţii la noua religie. A avut desigur şi oponenţi, druizii celţi punând să fie reţinut („în arest preventiv”) în câteva rânduri, dar Dumnezeu l-a ajutat să scape cu bine şi chiar cu noi „fani” (religia monoteistă a ieşit învingătoare asupra celor politeiste pentru că, matematic vorbind, toată puterea este concentrată, în cazul ei, în mâinile unui singur zeu şi nu dispersată, pe „categorii”, în mâinile a diverşi zei cu „atribuţii” restrânse). Patrick a cutreierat Irlanda în lung şi-n lat construind mănăstiri, şcoli şi biserici. Când a simţit că se apropie momentul final, s-a retras în County Down şi a trecut la cele veşnice pe 17 martie 461. A fost înmormântat la Saul, în regiunea Downpatrick, locul unde construise prima biserică. Curând a fost venerat în toată Irlanda şi proclamat ca sfânt „naţional”, deşi încă nu fusese canonizat oficial de Vatican.

Dintre credinţele despre Sf. Patrick care circulă în folclorul irlandez, una este legată de şerpi. Se spune că Sf. Patrick a ţinut o predică pe un deal prin care a alungat toţi şerpii din Irlanda. Partea anecdotică este că în Irlanda nu exista nici un şarpe, dar povestea se bucură de o interpetare simbolică, ea reprezentând o alegorie a convertirii păgânilor. O altă credinţă a făcut din banalul trifoi (shamrock, în engleză) un adevărat simbol. Se spune că, pentru a-l converti pe unul din regii celţi (Regele din Tara), Patrick a rupt un fir de trifoi şi i-a explicat ideea Sfintei Treimi, a existenţei celor trei elemente separate (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh) în cadrul aceleiaşi entităţi. Atât de convingător a fost, încât regele a îmbrăţişat pe loc religia creştină.

Ce-a mai rămas astăzi de pe urma lui Patrick? În primul rând sărbătoarea de 17 martie când oricine „se simte irlandez” cântă, dansează cu un fir de trifoi la butonieră şi cu nasturi verzi la cămaşă, şi ... spune bancuri. Pentru a-şi arăta preţuirea pentru patronul lor spiritual şi pentru a şi-l apropia mai mult, pentru a-l da jos de pe piedestalul său şi a-i umaniza puţin aura galbenă de sfânt, irlandezii au făcut din el subiect de glumă şi chiar l-au alintat cu numele de Paddy.

O glumă cunoscută pe seama lui sună cam aşa: „Când irlandezii îţi spun că Sf. Patrick a alungat toţi şerpii din Irlanda, de obicei omit să precizeze că el era singurul locuitor care văzuse vreun şarpe pe-acolo.” Dacă în gluma aceasta apar referiri la credinţele despre Patrick, în multe altele el este lipsit de orice aură divină, devenind un simplu personaj de banc, un bulă irlandez, aş spune, păstrând proporţiile. Iată un alt exemplu în care „Paddy” nici măcar nu se mai referă la o fiinţă umană. Le las cititorilor sarcina de a ghici cărui obiect i se substituie aici „bietul” Paddy:

"O'Connell se întorcea acasă pe trei cărări, cu un Paddy mic înfundat în buzunarul de la spate al pantalonilor. Deodată s-a împiedicat şi a căzut. Chinuindu-se să se ridice, simţi o dâră scurgându-i-se pe picior în jos.

- Doamne, se rugă el, dă-i, Doamne să fie sânge!"

Acum, că am aflat câte ceva despre Sf. Patrick, îl putem adăuga pe listă alături de Sf. Valentin şi Halowe’en şi, de 17 martie, vom avea un motiv de a sărbători. Şi înafară de cântece, bancuri, dans şi voie bună, toate în jurul unei beri brune, ne vom saluta, o dată pe an, cu cuvintele: "May God, Mary and Patrick bless you !" Ceea ce vă doresc şi vouă !

15 martie

Scriu acest post pentru a-mi exprima uimirea generată de ignoranţa unor jurnalişti care încă numesc ziua de 15 martie Ziua Naţională a Ungariei. Nu, 15 martie nu este Ziua Naţională a Ungariei, ci este Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, ea marcând izbucnirea Revoluţiei de la 1848 la Pesta. Această zi e celebrată în toate ţările în care trăiesc comunităţi maghiare, iar în Ungaria este declarată zi nelucrătoare. Statutul de Zi Naţională îl are data de 20 august, ziua Sfântului Ştefan, cel care a creştinat maghiarimea. Aceste două zile, 15 martie şi 20 august, alături de 23 octombrie, Ziua Republicii (rememorând revoluţia anticomunistă din 1956), apar ca sărbători naţionale şi zile nelucrătoare în Republica Ungară, dar Ziua Naţională de Stat a Ungariei este 20 august.

Înainte de a încheia, aş vrea să sper că, în loc de a critica la infinit naţionalismul maghiar, vom reuşi şi noi să declarăm proaspăta Zi a Românilor de Pretutindeni (30 noiembrie, dacă nu ştiaţi) ca zi nelucrătoare în care să ne sărbătorim cu conştiinţa apartenenţei la românitate.

La mulţi ani maghiarilor de pretutindeni!

gard

unde e gardul ce desparte dragostea
de un poem? unde-i cuvântul ce rostit
e pentru el şi unde-i cel creat pentru voi
toţi? care e gândul ce iscat e numai pentru
doi şi când deschide poarta către lumea toată?
crezi că iubeşti doar pentru tine, pentru el -
şi te trezeşti cu foaia-n sânge inundată.

De 8 Martie...

O primăvară prea timidă, şi totuşi ...
La mulţi ani, dragi mame, doamne, domnişoare, fete şi fetiţe şi nu uitaţi să fiţi femei!

Neînţeles...

Ne'nţeles rămâne gândul
Ce-ţi străbate cânturile
Zboară vecinic, îngânându-l
Valurile, vânturile...

Ninsoarea mieilor

Zilele Babelor, vreme înşelătoare, soare cu dinţi, frigul viclean care nu-ţi pătrunde oasele imediat, ci încet-încet, până te paralizează ... şi acum a venit şi ea, ninsoarea mieilor, ce cade de azi-dimineaţă din cerul întunecat şi sumbru, însoţită de somnolenţa şi umezeala care te fac apatic.

Aşa începe primăvara, cu paşi timizi înainte, cu retrageri bruşte, cu promisiunea căldurii şi parfumul ghioceilor, cu mâini îngheţate şi nasul umezit de fulgi de zăpadă târzii.

Aşa începem toţi primăvara, plini de speranţe şi dorinţe, dar păstrând încă în amintirea trupului frigul pătrunzător al iernii.

Invitaţie la concert

Primăvara vine odată cu Vivaldi, veneţianul născut azi. Dacă aveţi 10 minute de dedicat muzicii, ascultaţi acest concert şi bucuraţi-vă de cer senin afară şi în suflet!

Soarele...

Vorba cântecului, it's been a long cold lonely winter , it feels like years since it's been here, the smile's returning to the faces, the ice is slowly melting ...

Sau, mai pe româneşte, verde e iarba, soarele-i sus pe cer, dusă e iarna, cu dinţii ei de fier.

De Mărţişor...

Obicei cu rădăcini dacice, mărţişorul marchează începutul de an (după calendarele vechi) având rolul unei amulete. În vechime, mărţişorul se prezenta sub mai multe forme: la început - două fire de lână (alb-roşu sau negru-roşu), mai apoi de cele două fire era legată o monedă (de bronz, aur sau argint, în funcţie de apartenenţa socială). Mărţişorul mai apărea şi sub forma unui şirag de pietricele albe şi roşii.

Semnificaţia culorilor specifice mărţişorului e legată de cele două anotimpuri care se întâlnesc acum: alb (sau negru) reprezintă iarna, roşul e primăvara. Se credea că mărţişorul aduce vreme bună, sănătate, fertilitate, frumuseţe şi noroc şi se purta până înfloreau pomii fructiferi (vişinul, mai ales) sau arbuştii (trandafirul), de crengile cărora era apoi atârnat.

Cu un secol şi ceva în urmă, mărţişorul era dăruit copiilor în dimineaţa de 1 martie şi era reprezentat de o monedă de aur sau argint legată cu şnur alb-roşu şi purtată fie la mână, fie la gât sau prinsă în piept. Purtătorii mărţişorului sunt feriţi de boli şi deochi, sănătoşi şi frumoşi, plăcuţi, bogaţi şi norocoşi.

Iată mărţişoarele pe care le-am făcut pentru voi!

Azi

Astăzi împlinesc "o frumoasă vârstă", adică 34. Am trecut de vârsta cristică şi... să trag o linie şi să adun? Material, nu mă plâng, spiritual, e întotdeauna loc de mai mult şi mai bine, moral - la fel. Munca - deocamdată în concediu, o pauză aşteptată, familia - bifată la realizări. Supărări - boala lui tata. Neîmpliniri - teza neterminată încă. Ce să mai adaug? Speranţe, noi pasiuni (redescoperirea lucrurilor făcute de mână), proiecte (vechea mea obsesie cu sunetul ca simţ prim aplicată la literatură). Voi reveni cu o poză "frişcoasă". Numai de bine la toată lumea!

Remember Grigore Vieru

Reaprindeţi candela...

Doamne, intră şi-n a mea chilie
Şi-amândoi, răniţi şi îngheţaţi
Să ne încălzim cu bucurie,
Unul lângă altul, ca doi fraţi.

Iarna pe uliţă

O mică excursie la Valea Mare, jud. Covasna, s-a transformat într-o aventură printre fulgii mari de nea. O comună pitorească în orice anotimp, situată într-o vale şi mărginită de dealuri împădurite. Săniile stăteau pregătite prin curţi, oile behăiau strânse una într-alta... O plimbare cu căruţa a încheiat într-un mod plăcut mica ieşire de sâmbătă.

Dor...

Şi aşa mă ia un dor de munte, de poteca de creastă sculptată prin iarba scurtă a golului alpin, cu neîncetata adiere a vântului, cu sunet de talangă undeva, pe fundal, cu atâta cer deasupra şi atâtea vârfuri dedesubt, în depărtare, cu sudoarea urcuşului gâdilându-ţi fruntea, cu acea sete sănătoasă uşor de satisfăcut cu aer curat în loc de apă ....

Ca să-mi mai alin dorul, ascult dorul altora.

Oamenii fantastici de lângă noi

De ce fantastici? Pentru că într-o lume a neseriozităţii, a filozofiei lui "lasă-mă să te las", a manelelor, banilor şi duşmanilor, a diplomelor luate pe bandă, a clubbingului blazat, a tristeţii emo, a abisului dintre generaţii etc. ... un tânăr normal (aşa mi se pare mie - normal) este echivalentul unei apariţii supranaturale.

Tânăra despre care vreau să scriu are 24 de ani, e în ultimul an la economia turismului la UBB, îşi scrie cu pasiune teza de licenţă şi se pregăteşte pentru un masterat. E plină de entuziasm şi de viaţă, iubeşte copiii, vara lucrează în străinătate la cules de mere pentru a-şi câştiga un ban cinstit. E numai zâmbet şi trăieşte fiecare clipă din plin.

Acum să mergem puţin în trecut. S-a născut şi a crescut la casa de copii, nu-şi cunoaşte părinţii. În prezent locuieşte cu alţi cinci orfani într-un apartament de 3 camere şi primesc "de la stat" alimente, cu regularitate, gătindu-şi singuri: cartofi, fasole, orez, carne şi lactate (mai rar), pâine. Peste doi ani nu mai are unde să locuiască, se consideră că de la 26 de ani e pe picioarele ei.

Prima păpuşă a primit-o la opt ani, în schimb ştie să tricoteze, să gătească şi pur şi simplu nu poate sta degeaba. Pe mine mă uimeşte cât de frumos s-a autoeducat, cât e de harnică şi de săritoare şi mi-aş dori ca Maria să posede mai târziu măcar câteva din calităţile ei. Iar prezenţa ei, câteva ore pe săptămână, în casa noastră, ne aduce aminte că în viaţă e bine să te bucuri de ceea ce eşti şi ceea ce ai (în primul rând sănătatea şi familia) şi nu să fii mereu nefericit că nu eşti mai mult sau că nu ai mai mult.

Unii au mult mai puţine şi ştiu, totuşi, să fie fericiţi...

Eminescu...

"Pururi tânăr, înfăşurat în manta"-i de nemurire ...

Fie că-l iubim , fie că-l urâm, fie că-l citim pentru că ne e dor de el, pentru că empatizează cu trăirile noastre sau doar din datorie patriotică, de două ori pe an, contează că Eminescu nu ne lasă /ca Eminescu să nu ne lase indiferenţi, poezia lui având, înainte de toate, forţă de expresie.

Eminescul meu s-a creionat în şcoala generală (mai ales datorită dirigintei, d-na Elena Marinescu, Şcoala Generală Nr. 2, Câmpulung Muscel), când recitam la fiecare festival "Cântarea României", poezia Dintre sute de catarge. În liceu am fost fascinată de Memento mori şi de Luceafărul, acum mă "lupt" cu Sărmanul Dionis şi fantasticul aferent, dar cel mai mult îmi place La steaua, pe cât de adevărată din punct de vedere astronomic (o strofă din ea a reprezentat prima lucrare la Geografie din clasa a IX-a, ca verificare a cunoştinţelor de astronomie oferite în primele săptămâni; era o lucrare tradiţională pe care o dădea profesorul nostru, dl. N. Munteanu de la Liceul Dan Barbilian, Câmpulung Muscel), pe atât de convingătoare pe plan sentimental. O redau "cu formele şi punctuaţia autorului" din volumul M. Eminescu, Poesii, ediţie critică sinoptică de N. Georgescu, Editura Floare Albastră, Bucureşti, 2004, p. 182.

LA STEAOA

La steaoa care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

Ascultaţi şi o variantă muzicală a acestei poezii.

După sărbători

Şi au trecut şi sărbătorile, cu moşi darnici în jucării (pentru Maria), bomboane (pentru noi) şi lucruri de îmbrăcat (pentru toţi),
cu un brăduţ cam "chel" (ca s-o citez pe aceeaşi Andreea dintr-o postare anterioară, care, deşi şi-a rupt mânuţa la patinoar, nu şi-a pierdut energia şi umorul),
cu sarmale de Crăciun care, nereuşindu-ne împachetarea, s-au transformat în varză a la Cluj,
cu tăierea moţului Mariei când, respectând obiceiul, i s-a prezentat tava cu obiecte şi a ales, pragmatică, mobilul, rujul şi banii,
cu petrecerea Revelionului care a constat în program de răsfăţ cu Maria până la 10, friptură cu cartofi natur, şampanie şi răsfăţ pentru părinţi la un film bun,
cu prima aniversare a Mariei - a făcut 1 an pe 1.1.2010 :) care a primit tort cu o faţă zâmbitoare de emoticon,
cu Boboteaza şi Sf. Ion însoţite de o căldură primăvăratică.
Să fim sănătoşi, solidari şi sprinteni în 2010, ceea ce vă dorim şi vouă, celor care poposiţi aici!
La mulţi, fericiţi şi împliniţi ani!