Prezenţă în absenţă

Şi au trecut două luni, două luni de acomodare cu lipsa tatei. În ziua pomenii de şase săptămâni, plecând de la restaurant să-mi adorm fata, am avut un sentiment de gol: casa părintească era pustie, curtea, grădina, deşi toate verzi, explodând parcă de atâta verde şi de parfumul ierbii şi al ploii zilnice, duceau dorul prezenţei lui: tata stătea toată ziua în grădină, mai plivea o floare, mai săpa un strat, mai altoia un pom, mai cosea iarba, mai curăţa via.

Şi totuşi, tata e atât de prezent. Aici, acasă, am o bibliotecă (demontabilă) făcută de el, cu rafturi din lemn date cu lac, am patru scaune pe care tot el le-a recondiţionat din nişte scaune vechi, plus un scăunel din lemn realizat integral de mâna lui, singurul pe care ajunge să se aşeze Maria. Casa părintească, însă, e plină de prezenţa mâinilor lui: de la renovat ziduri, văruit, tencuit, la gresie şi faianţă, de la baia făcută de el cap-coadă la ramele de tablouri, rafturile de cărţi, scaune şi obiecte tradiţionale recondiţionate, goblenuri... Toate astea sunt obiecte palpabile.

Dar tata mai e lângă mine şi în fiecare moment când mă gândesc sau scriu la teză. Tata a fost cel care, prin liceu, mi-a pus în mână prima carte cu texte de Edgar Allan Poe, care atunci mi s-a părut cam alambicat şi greu de înţeles, dar apoi am rămas îndrăgostită pe viaţă de el. Tot tata mi-a mai dat într-o zi, cumpărată de la anticariat, o carte de Povestiri stranii selectate din literatura anglo-saxonă (două dintre acestea făcând parte din corpusul ales de mine).

Am notat doar câteva din multele mărci ale prezenţei tatei care s-a dus "să moară puţin", dar e mereu aici, lângă mine şi lângă cei ce l-am cunoscut şi iubit.