Care este primul lucru care vă vine în minte când auziţi de Irlanda? Atentate teroriste, IRA, Sinn Fein? The Corrs, Sinead O’Connor, the Cranberries, U2? Sau poate Riverdance? Sau, dacă nu, Dublinul lui Leopold Bloom? Jonathan Swift, Oscar Wilde, Seamus Heaney? Dacă nici unul din aceste lucruri, atunci poate berea neagră sau culoarea verde? Sau echipa de rugby? Sau moştenirea celtică? Mă îndoiesc însă că mulţi dintre voi se vor gândi, imediat ce aud de Irlanda, la data de şaptesprezece martie. De ce? Poate pentru că ziua Sf. Patrick care se celebrează atunci trece neobservată pe meleagurile noastre latine, în ciuda faptului că stăm bine la importul de ... sărbători din vest.
Cine a fost Patrick, sfântul care patronează Irlanda, şi ce-a făcut el înafară de a se fi ocupat cu creştinarea păgânilor care locuiau pe această insulă? Primul lucru pe care l-a făcut a fost ... să se nască, prin anul 385 sau, din alte surse, 387 d.Hr., locul naşterii sale fiind la fel de incert, fie Ţara Galilor, fie Scoţia, fie chiar Galia (de reţinut că nu era irlandez). Numele pe care l-a primit la naştere era Maewyn, iar pe la 14-16 ani a fost vândut ca sclav de irlandezii care luaseră în stăpânire satul său natal. Astfel a ajuns în Irlanda unde a fost obligat să lucreze ca păstor (o ocupaţie nu tocmai nepotrivită, aş zice, pentru un viitor sfânt!). A început să aibă diverse vise, viziuni şi apariţii, cel mai important vis (pentru „soarta” lui) fiind acela în care un înger îi spunea să înainteze a doua zi pe coastă. Urmând sfatul îngerului, a reuşit să scape din sclavie, la vârsta de 20 de ani. O vârstă tocmai potrivită pentru a-şi începe studiile teologice pe care le-a făcut în Galia, sub îndrumarea episcopului Germain din Auxerre.
După doisprezece ani de studiu intens, s-a întors în Irlanda cu un nou nume, Patrick, precum şi cu gândul („răzbunător”!) de a-i creştina pe păgânii care-l folosiseră ca sclav (se poate citi şi „care îi furaseră anii cei mai frumoşi ai tinereţii”). Curând a fost numit episcop al Irlandei, misiune pe care şi-a îndeplinit-o cu graţie (divină, bineînţeles!) timp de treizeci de ani, convertind celţii la noua religie. A avut desigur şi oponenţi, druizii celţi punând să fie reţinut („în arest preventiv”) în câteva rânduri, dar Dumnezeu l-a ajutat să scape cu bine şi chiar cu noi „fani” (religia monoteistă a ieşit învingătoare asupra celor politeiste pentru că, matematic vorbind, toată puterea este concentrată, în cazul ei, în mâinile unui singur zeu şi nu dispersată, pe „categorii”, în mâinile a diverşi zei cu „atribuţii” restrânse). Patrick a cutreierat Irlanda în lung şi-n lat construind mănăstiri, şcoli şi biserici. Când a simţit că se apropie momentul final, s-a retras în County Down şi a trecut la cele veşnice pe 17 martie 461. A fost înmormântat la Saul, în regiunea Downpatrick, locul unde construise prima biserică. Curând a fost venerat în toată Irlanda şi proclamat ca sfânt „naţional”, deşi încă nu fusese canonizat oficial de Vatican.
Dintre credinţele despre Sf. Patrick care circulă în folclorul irlandez, una este legată de şerpi. Se spune că Sf. Patrick a ţinut o predică pe un deal prin care a alungat toţi şerpii din Irlanda. Partea anecdotică este că în Irlanda nu exista nici un şarpe, dar povestea se bucură de o interpetare simbolică, ea reprezentând o alegorie a convertirii păgânilor. O altă credinţă a făcut din banalul trifoi (shamrock, în engleză) un adevărat simbol. Se spune că, pentru a-l converti pe unul din regii celţi (Regele din Tara), Patrick a rupt un fir de trifoi şi i-a explicat ideea Sfintei Treimi, a existenţei celor trei elemente separate (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh) în cadrul aceleiaşi entităţi. Atât de convingător a fost, încât regele a îmbrăţişat pe loc religia creştină.
Ce-a mai rămas astăzi de pe urma lui Patrick? În primul rând sărbătoarea de 17 martie când oricine „se simte irlandez” cântă, dansează cu un fir de trifoi la butonieră şi cu nasturi verzi la cămaşă, şi ... spune bancuri. Pentru a-şi arăta preţuirea pentru patronul lor spiritual şi pentru a şi-l apropia mai mult, pentru a-l da jos de pe piedestalul său şi a-i umaniza puţin aura galbenă de sfânt, irlandezii au făcut din el subiect de glumă şi chiar l-au alintat cu numele de Paddy.
O glumă cunoscută pe seama lui sună cam aşa: „Când irlandezii îţi spun că Sf. Patrick a alungat toţi şerpii din Irlanda, de obicei omit să precizeze că el era singurul locuitor care văzuse vreun şarpe pe-acolo.” Dacă în gluma aceasta apar referiri la credinţele despre Patrick, în multe altele el este lipsit de orice aură divină, devenind un simplu personaj de banc, un bulă irlandez, aş spune, păstrând proporţiile. Iată un alt exemplu în care „Paddy” nici măcar nu se mai referă la o fiinţă umană. Le las cititorilor sarcina de a ghici cărui obiect i se substituie aici „bietul” Paddy:
"O'Connell se întorcea acasă pe trei cărări, cu un Paddy mic înfundat în buzunarul de la spate al pantalonilor. Deodată s-a împiedicat şi a căzut. Chinuindu-se să se ridice, simţi o dâră scurgându-i-se pe picior în jos.
- Doamne, se rugă el, dă-i, Doamne să fie sânge!"
Acum, că am aflat câte ceva despre Sf. Patrick, îl putem adăuga pe listă alături de Sf. Valentin şi Halowe’en şi, de 17 martie, vom avea un motiv de a sărbători. Şi înafară de cântece, bancuri, dans şi voie bună, toate în jurul unei beri brune, ne vom saluta, o dată pe an, cu cuvintele: "May God, Mary and Patrick bless you !" Ceea ce vă doresc şi vouă !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu