Parâng revisited

După şapte ani am revenit cu trupa (aproape aceeaşi - deci tot în şase) în Parâng. Deşi "a picurat de ne-a nenorocit", vorba lui Bebe, am reuşit să atingem iarăşi vârful Parângul Mare (2519 m) şi am făcut şi ceva nou - am campat o noapte la Lacul Lung, la "umbra" vârfului menţionat.

Am fost mai leneşi ca de obicei, astfel că în prima zi nu am mers deloc (pe jos!), şi am campat pe malul Jieţului, puţin mai jos de Cabana Groapa Seacă unde am lăsat maşina. Seara ne-a plouat în timpul mesei şi în cort, astfel că discuţiile s-au înteţit pentru a usca cortul mare, pe care însă Marinel (posesorul lui) l-a "botezat" cu o cană de vin, că tot era nou.

A doua zi am trecut pe lângă Refugiul Agăţat, unde făcusem popas acum şapte ani, am scris în cartea de oaspeţi şi am mers mai departe, printre pietre şi afine, ciuperci, fragi şi zmeură, flori galbene şi cărămizii, regăsind mai puţine rămăşiţe ale avionului căzut cine ştie când. Dar ploaia ne-a stricat planul de a ajunge în vârf: înainte de a ajunge la Lacul Lung ne-a prins o ploaie torenţială amestecată şi cu grindină care, deşi ne-am adăpostit pe sub stânci, ne-a făcut ciuciulete. Doar Mariana şi Bebe au fost norocoşi, ei adăpostindu-se într-o grotă strâmtă ca o vizuină unde nici vântul nu ajungea să trimită stropii. Am fost nevoiţi să punem cortul ca să ne putem schimba şi usca, şi pentru că era ora şase am hotărât să atingem vârful a doua zi dimineaţă, deşi acesta ne făcea insistent cu ochiul, ademenindu-ne, mai ales pe Cristi. Totuşi, cum apăruseră nişte musculiţe cam "muşcătoare", ne-am băgat în cort la o şeptică în şase, la lumina lumânărilor, unde echipa lui Marinel a mâncat bătaie, deşi nu a vrut, în final, să recunoască. Noaptea s-a sforăit şi s-au auzit fâşâituri pe lângă corturi, ceea ce a cam speriat-o pe Mariana, care a crezut că o fi vreun urs, pentru ca a doua zi dimineaţa să găsim câinele negru cu care ne intersectasem seara (el venea din vârf, noi urcam, plouaţi, să punem corturile) aşteptându-ne să urcăm pe vârf.

A treia zi ne-am trezit cu o ceaţă ce dădea târcoale corturilor, ascunzând şi creasta şi valea, de nici nu ziceai că eşti la o altitudine de circa 2000 de metri. După ce am băut ness rece, ceai cald şi cafea caldă, ne-am urnit spre vârf, lăsându-l pe Roli de pază la bază. Sărind de pe-o piatră pe alta, însoţiţi de câinele negru montaniard, am ajuns în şa, de unde priveliştea căldărilor şi a lacurilor glaciare era superbă. Se vedea şi o turmă de oi, iar Marinel ne arăta că suntem la graniţa dintre Ardeal şi Oltenia. Am urcat apoi şi pe vârf, unde ne-am întâlnit cu un grup de cehi din Brno, dar şi cu ceaţa care nu ne-a lăsat să vedem mai nimic în jur (înafara vârfului Cârja, pe care Mariana porni să-l cucerească, părând de neoprit în elanul ei de căţărare, dar ascultând totuşi sfatul lui Marinel de a pune frână.) Am făcut poze "ca la nuntă" cu indicatorul ruginit şi ceaţa din spatele său (să nu uit de momentul sponsorului - Divinol!), pentru ca apoi să coborâm încet-încet până la corturi. Acolo, Roli ne-a spus că făcuse plajă şi diverse poze cât lipsisem noi. Harnici, am strâns corturile, am mâncat şi am purces la drum. Ciudat, dar drumul de întoarcere, deşi era coborâtor, ni s-a părut cu mult mai lung decât fusese la urcare. Refugiul Agăţat parcă nu mai apărea, resturile de avion - nici ele, pădurea era departe... Când în sfârşit am intrat pe drumul forestier, după ce eu am tras câteva trânte fie pe stânci ude, fie pe rădăcini de brad ude, a început iar o ploaie torenţială, precedată de o grindină ce părea paşnică. Am stat în pădure, dar ne-am udat suficient, chiar şi câinele ce se ascundea sub izoprena mea şi între picioarele Marianei, aşa că ne-am grăbit să ne continuăm drumul către maşină. Când am ajuns la maşină să ne schimbăm şi să aranjăm rucsacii, ploaia iar ne-a ţinut pe loc.

În sfârşit în maşină, am mers pe un drum cu totul nou pentru mine, de la Groapa Seacă la Voineasa, făcând un mic popas şi în staţiunea Vidra, cu hotelurile ei dezolant de pustii şi frumuseţea lacului Vidra şi a pădurilor şi munţilor ce se zăresc de aici. Am ajuns înainte de miezul nopţii în Piteşti, unde la "debarcarea" lui Cristi iar ne-a aşteptat ploaia.

A fost o ieşire mai scurtă ca cea de acum şapte ani, dar nelipsită de pitoresc, de poveşti la cort, de lecţii de istorie predate de Bebe, de fotografii reuşite semnate de Roli şi Marinel, de râsetele şi veselia Marianei şi de pasul grăbit, mereu fruntaş, al lui Cristi.

Ceea ce sperăm să se întâmple şi la anul!