Eminescu...

"Pururi tânăr, înfăşurat în manta"-i de nemurire ...

Fie că-l iubim , fie că-l urâm, fie că-l citim pentru că ne e dor de el, pentru că empatizează cu trăirile noastre sau doar din datorie patriotică, de două ori pe an, contează că Eminescu nu ne lasă /ca Eminescu să nu ne lase indiferenţi, poezia lui având, înainte de toate, forţă de expresie.

Eminescul meu s-a creionat în şcoala generală (mai ales datorită dirigintei, d-na Elena Marinescu, Şcoala Generală Nr. 2, Câmpulung Muscel), când recitam la fiecare festival "Cântarea României", poezia Dintre sute de catarge. În liceu am fost fascinată de Memento mori şi de Luceafărul, acum mă "lupt" cu Sărmanul Dionis şi fantasticul aferent, dar cel mai mult îmi place La steaua, pe cât de adevărată din punct de vedere astronomic (o strofă din ea a reprezentat prima lucrare la Geografie din clasa a IX-a, ca verificare a cunoştinţelor de astronomie oferite în primele săptămâni; era o lucrare tradiţională pe care o dădea profesorul nostru, dl. N. Munteanu de la Liceul Dan Barbilian, Câmpulung Muscel), pe atât de convingătoare pe plan sentimental. O redau "cu formele şi punctuaţia autorului" din volumul M. Eminescu, Poesii, ediţie critică sinoptică de N. Georgescu, Editura Floare Albastră, Bucureşti, 2004, p. 182.

LA STEAOA

La steaoa care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

Ascultaţi şi o variantă muzicală a acestei poezii.