După postarea precedentă, Adriana, o prietenă de-a Anielei, mi-a spus aşa: "poza Mariei şi pozele celorlalţi bebeluşi (mulţi la număr) din jurul meu mă fac să fiu mai puţin revoltată. Când mă gândesc totuşi cât sunt ei de fericiţi acum (sau de inocenţi) că nu ştiu că oamenii mor..." Drept pentru care m-am gândit să împărtăşesc acum câteva mostre ale felului inocent, diferit de al nostru, în care văd copiii lumea. E vorba de fetiţa unor prieteni, Andreea, în vârstă de şase ani, care ne-a făcut zilele trecute o vizită. Iată câteva "vorbe de duh" de-ale ei:
La întrebarea "La ce foloseşte suzeta?" Andreea susţine că aceasta "ţine de cald la gură".
Vorbind despre tatăl ei spune: "Tata lucrează la jandarmerie, dar e electrician" (oare ce rol are adversativul dar? probabil Andreea e la curent cu reorientarea profesională contemporană ...)
Povestind Albă-ca-Zăpada, Andreea susţine că, după moartea mamei eroinei principale, tatăl său a "angajat" o mamă vitregă. Iar mai apoi, la întrebarea "Cine e cea mai frumoasă din ţară?" oglinjoara răspunde aşa: "Uite, nu pot să-ţi spun, dar Albă-ca-Zăpada este." (ce oglindă nehotărâtă, păi e secret sau nu?)
Vara aceasta se împlinesc doi ani de când Aniela nu mai e... O viaţă la începuturi, plină de speranţe, proiecte şi trăire; o femeie finuţă, acesta e epitetul pe care mi-l evoca, cu piele albă, păr blond şi moale şi ochi calzi, de căprioară ... toate acestea nu mai există azi. O femeie cu nume predestinat sacrificării (mielul creştin...), iubitoare de animale (în special felinele), cu cariera universitară în plină ascensiune (se înscrisese la doctorat), cu o familie proaspăt formată alături de soţul ei, Cosmin. Şi a venit el, cancerul, tumoarea pe creier... începând cu dureri de cap, o vară întreagă de dureri, apoi examene clinice, tratamente, căderea părului, spital, paralizie şi stat în pat, lunile de primăvară petrecute în pat, între patru pereţi, cu pisica lângă ea, şi din când în când cu laptopul în braţe... Ultima dată am văzut-o iarna, la spitalul din Piteşti, se trezise după un tratament, era obosită şi probabil extenuată de dureri, şi totuşi a găsit puterea să zâmbească ... Ultima dată am vorbit pe messenger cu ea în mai, despre două decese, al lui Octavian Paler şi al părintelui Galeriu, şi-mi mărturisea că a plâns când a auzit de moartea lui Paler, care îi amintea de bunicul ei... Şi tot atunci îmi spunea că există soluţie pentru însănătoşirea ei, în China, prin operaţie cu celule stem, dar e o listă de aşteptare foarte lungă... Şi nu i-a mai fost dat să aştepte, deşi ea spera că toamna se va întoarce la universitate să predea... Ea este ANIELA, aşa cum am simţit-o eu...
A măsura singurătatea? E ca şi cum ai aduna şi-ai cântări particulele fine rămase pe epidermă după ce-ai ţinut între degete zbătându-se fluturele rătăcit în camera ta gri.
Citeam mai deunăzi un articol despre mamuţi în National Geographic. Multe lucruri demne de reţinut acolo, printre care şi un lucru practic: cum păstrau oamenii din vechime carnea ca să nu se strice - o ţineau într-o apă stătătoare din care se adăpau animalele, şi astfel bacteriile o conservau, iar acidul lactic îi dădea un miros care nu îmbia alte animale să o guste. Dar eu vreau să ajung la altceva, o frază din acest articol care mă atinge personal: pentru orice mamifer, naşterea este un eveniment traumatizant, un şoc. Îmi aduc aminte că doctoriţa ginecolog care mi-a urmărit sarcina, d-na Carmen Stoica (o profesionistă din toate punctele de vedere), spunea că, păstrând proporţiile, un adult ar suporta foarte greu, sau nu ar suporta deloc, chinurile prin care trece un copil când se naşte. Ciudată e viaţa, începe cu durere, cu traume, dar cu norocul de a fi 'amnezic' până pe la trei ani, e presărată cu de toate, cu dureri care, cum se zice, dacă nu te doboară, te fac mai puternic, cu bucurii şi fericiri, cu lacrimi şi surâsuri ... dar amnezia din primii ani nu mai apare (decât în cazuri accidentale, ca boală). Din contră, memoria, amintirile, sunt esenţiale pentru a merge înainte în viaţă. Astfel că naşterea, ca traumă, este probabil încercarea majoră a fiinţei umane, cea care depăşeşte orice altă încercare din timpul vieţii (parcurgerea ei fiind dovada că vei putea trăi fără probleme o viaţă întreagă), dar este - paradoxal- o traumă pe care o uităm imediat! Bizare mai sunt legile firii ...
Până acum m-am 'distrat' folosind şi eu epitetul fantastic la tot pasul, pentru a descrie orice este puţin ieşit din comun. Fantasticul în viaţa mea se petrece sub forma a ceea ce unii ar numi pure coincidenţe, iar alţii ar întrevedea un întreg plan divin/supranatural în funcţiune. Fantasticul înseamnă tocmai acest lucru: să oferi publicului (fie el cititor sau iubitor de artă) două categorii de explicaţii, dar să nu îmbrăţişezi nici una ca pe o certitudine. Fantasticul este ambiguitate, dublu sens, final deschis ... Un exemplu recent de asemenea lanţ de coincidenţe sau plan divin ascuns în viaţa mea cuprinde următoarele date: 26 iulie (ziua în care m-am căsătorit - ziua Sfintei Ana la romano-catolici), 1 ianuarie (ziua în care am născut-o pe fiica mea, Maria - ziua Sfintei Maria la romano-catolici), la care, fără vreo conotaţie religioasă, adaug şi durata gravidităţii care a fost de fix 9 luni (1 aprilie - 1 ianuarie). Ei, ce ziceţi? Acesta este fantasticul de care vorbeam: sunt nişte date care se potrivesc din întâmplare sau ele fac parte dintr-un plan bine pus la cale de o forţă supranaturală?
Prunc fiind, ea zăreşte tivul de jos arginitiu al timpului. Pentru ea orele sunt somnuri lungi minutele sunt foamea şi potolirea ei - secundele zâmbete şi tristeţi, vocale şi consoane atent pronunţate. Pentru ea nu există miezul nopţii teama de târziu nervii de la ceasul deşteptător. Zilele sunt luni orele zile minutele ore întregi. Ea încă zăreşte tivul de jos arginitiu al timpului care devine pe zi ce trece mai palid, mai străveziu.
În seara asta mi-am adormit copila, obosită de căldură şi nescoasă afară din cauza caniculei, cu un gest pe care-l folosesc din când în când în acest scop: o mângâi uşor cu degetul de la vârful către rădăcina nasului şi apoi un pic spre frunte. Imediat s-a liniştit şi a ajutat-o să adoarmă: e un pui de 5 luni şi 8 zile şi somnul de noapte îi este esenţial. Ce m-a îmboldit oare acum 4 luni şi ceva să o mângâi pentru prima dată astfel? Să fie năsucul ei, sau linia extrem de fină care marchează trecerea de la nas spre frunte? Sau poate totul se trage de la instinctul de somn (primul pas spre somn e să închizi ochii, iar linia mângâiată de mine e cea dintre ochi), sau de la tradiţia lui moş Ene care vine pe la gene şi pune nisip (moş Ene este Sandman în engleză) sau praf peste ochii copiilor ca să adoarmă. Şi apropo de moş Ene, citesc acum că este o variantă autohtonă a lui Orfeu, aducător de vise şi semizeu al somnului la greci (M-Orpheos) (după cum zice Adrian Bucurescu într-un articol despre Kogaion, muntele sfânt al geţilor). Aşadar, să fie gestul meu generat de un instinct al somnului? Şi de aceea şi funcţionează instantaneu? Probabil. Tot ce contează acum este că, la câţiva metri de mine, în pătuţ, printre jucării de pluş, doarme liniştit un copilaş care nu are încă asemenea probleme metafizice şi poate de aceea râde atât de frumos când se trezeşte dimineaţa descoperind că sunt şi eu lângă ea, în cameră.
Memoria senzorială este probabil cea care deosebeşte cel mai bine un trup de celălalt. Un gust, un miros, un sunet care pentru altul nu înseamnă nimic poate fi pentru tine declanşatorul unei întregi imagini din trecut. Pentru mine, de exemplu, gustul pe care îl are o felie de pâine unsă cu unt şi pe care presar sare şi lângă care beau o cacao caldă este un gust ce îmi aduce aminte de copilărie, îmi creează o stare de bine, o satisfacţie pe care alte mâncăruri nu mi-o dau. Acesta este pentru mine gustul copilăriei! Care este al vostru?
Ieşind la pădure pe 2 mai, am auzit colţul ierbii dând să iasă de sub frunzele uscate, iar în copaci pocneau frunzele de un verde proaspăt încercând să se desfăşoare sub lumina soarelui. Trilurile păsărilor îţi îmbătau auzul cu prospeţimea vieţii. Am scris aceste rânduri pentru a crea fundalul sonor necesar fotografiei!
Elegia scrisă de Radu Stanca suportă de la început şi până la sfârşit o interpretare contemporană legată de comunicarea cu ajutorul internetului care se dovedeşte a fi o pseudo-comunicare. În cele ce urmează vom urmări argumentele pe text.
Prima strofă, aleasă ca refren în varianta muzicală a poeziei semnată de Nicu Alifantis, este un imperativ adresat de bărbat iubitei sale de a înceta comunicarea verbală prin intermediul yahoo messengerului. Argumentele acestei interpretări speculative sunt următoarele două versuri:
„Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra
Să nu văd frunzele cum cad din ram.”
Acţiunea de închidere a ferestrei echivalează cu închiderea ferestrei în care două persoane îşi trimit mesaje cu ajutorul yahoo messengerului, iar imaginea frunzelor căzând din ram sugerează că în timpul comunicării, cei doi folosesc ca fundal IMVironmentul intitulat Purple leaves. Ca să nu mai amintim de „ram”, care, ca abreviere cu majuscule, RAM (random-access memory) este un termen esenţial legat de computere.
De aici înainte, toate menţionările din text referitoare la toamnă şi frunze vor sugera comunicarea prin intermediul internetului, pe care iubitul nu şi-o mai doreşte. Mişcarea frunzelor care „zboară-n vânt” este declanşată pe yahoo messenger de acţiunea de a „suna” pe cineva folosind soneria buzz, iar imaginea frunzelor care „gem” sub paşii iubitului oglindeşte o identificare totală a celui ce foloseşte acest mijloc de comunicare cu lumea virtuală creată de el.
În ultima strofă, bărbatul avertizează despre pericolul pe care yahoo messenger îl reprezintă pentru realizarea unei comunicări reale între oameni, folosind termenul cu conotaţii apocaliptice de „urgie”:
„Fereşte-mă în preajma ta de vasta
Urgie-a toamnei care bântuie…”
Ca o metaforă, se poate vorbi de o „toamnă” a comunicării care va duce încet încet la distrugerea totală a comunicării, prin lipsa unor atribute esenţiale: contactul vizual, afectul, atingerea fizică şi tot ce ţine de comunicarea non-verbală. Bărbatul oferă şi soluţia prin folosirea cuvântului-cheie „preajma”: comunicarea reală se poate realiza numai dacă te afli în preajma interlocutorului tău.
Astfel, ceea ce îşi doreşte iubitul în schimb este revenirea la simplitatea relaţiilor, la o comunicare non-verbală, dar în preajma prezenţei fizice a iubitei care nu mai reclamă existenţa cuvintelor, fiind ea însăşi mijlocitoarea comunicării. Este vorba de o încăpere în care amândoi să se simtă ca acasă, încălzită cu o clasică sobă pe lemne, iar iubita nu trebuie decât să deapene un ghem stând lângă iubitul ei:
„Fă focul şi preumblă-te prin casă
Fără să spui nimic, nici un cuvânt
Vreau să mă simt la tine ca acasă
Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt
Învăluită-n straie de culcare
Aşează-mi-te-alăturea c-un ghem
Şi deapănă mereu, fără-ncetare,
Să n-aud frunzele sub paşi, cum gem…”
Activitatea (în prezent desuetă) de depănare a ghemului sugerează o soluţie de ieşire înafara secolului vitezei promovat de tot ce ţine de actuala tehnologie a informaţiei, este ca o suspendare a timpului sau, mai exact, o scurgere lentă a sa, provocând totodată calmarea şi eliminarea stresului atât de prezent în viaţa contemporană.
În final, menţionăm că această interpretare ce urmăreşte cele două imagini esenţiale ale poeziei: cea exterioară, rece, a toamnei cu frunzele care cad duse de vânt, şi cea interioară, caldă, a încăperii iubitei dominată de tăcere şi de două prezenţe fizice ce-şi sunt necesare şi suficiente, este urmărită şi în videoclipul piesei amintite semnate de Alifantis, unde lumea exterioară apare desenată pe computer, iar cea interioară e interpretată de două personaje reale prinse într-un dans senzual al dragostei.
'Fantastic' este termenul care mă interesează de câţiva ani, în special în domeniul literaturii. Atât de des îl aud folosit în limbajul de zi cu zi încât mă întreb dacă fantasticul nu este cumva adânc înrădăcinat în viaţa noastră obişnuită... Fantasticul = intruziune violentă a supranaturalului în viaţa reală, cu efecte afective (provocatoare de teamă, frică sau doar uimire) asupra fiinţei implicate şi cu efecte bulversatoare asupra universului real, căruia îi schimbă total coordonatele ... cam aceasta ar fi definiţia tehnică cu care mă "lupt" în diverse cărţi. Dar aud că un concert a fost fantastic, că intervenţia unui portar a fost şi ea fantastică, că o prezentare de modă a fost fantastică, că un gadget este absolut fantastic ... Să fie ideea eliadescă a camuflării fantasticului în viaţa reală, de zi cu zi, aplicabilă vieţilor noastre banale? Îmi propun nişte răspunsuri prin acest blog, care pentru mine este deja fantastic, deoarece în existenţa mea palpabilă el reprezintă o intervenţie a impalpabilului, a ineditului, cu efect de uimire ...
