Autumnal

Forever autumn

Gânduri insomniace

De-am putea să ne provocăm amnezie parţială, ca să ne înlesnească procesul de a uita tot ceea ce ne face să suferim... Ca şi când Alzheimer ar fi soluţia salvatoare a unui organism mâncat pe dinăuntru de suferinţe provocate de amintiri: azi o persoană apropiată îţi înşală încrederea, simţi o durere acută paralizându-ţi pieptul, mâine simţi încă durerea, dar nu mai ţii minte ce anume a provocat-o, iar poimâine, durerea s-a diminuat considerabil în lipsa cauzei, iar la revederea persoanei ce a provocat-o, nici măcar nu mai ştii cine este, astfel că nu-ţi mai provoacă nicio emoţie ...
Sau să avem un buton care să redirecţioneze săgeata veninoasă ce se îndreaptă spre noi către o altă destinaţie, îndepărtată... Sau măcar un scut din oţel inoxidabil să ne apere de suferinţi...

Dar atunci, ce farmec ar mai avea trăirea? Căci durerile sunt cele ce ne pun la încercare puterile, ne întăresc pe mai departe, ne ajută să nu mai repetăm greşelile sau, din contră, ne îmboldesc în mod masochist să le repetăm. Durerile sunt etalonul pentru înţelegerea şi aprecierea bucuriilor din viaţa noastră, căci suferinţele scobesc adânc scorburi în trunchiul fiinţei noastre pentru a adăposti cu generozitate veveriţele fragile din care ni se compune fericirea.

Septembrie, aprilie...

summer has come and passed
the innocent can never last...
like my father's come to pass
seven years has gone so fast...
here comes the rain again
falling from the stars
drenched in my pain again
becoming who we are.
as my memory rests
and never forgets what I lost
wake me up when September ends.


Pentru Billie Joe Armstrong, septembrie a fost o lună a suferinţei, a durerii, a deznădejdii, fiind luna ce i l-a luat pe tatăl său de lângă el pentru totdeauna.

Eu nu pot spune, însă, "wake me up when April ends", pentru că luna aprilie concentrează de un timp pentru mine, alături de filosofia morţii, esenţa vieţii : în aprilie am conceput primul copil, în aprilie l-am născut pe al doilea, în aprilie s-a născut tatăl copiilor mei, dar în aprilie mi-am pierdut tatăl... Aprilie e deseori luna Prohodului şi a Învierii.
Deci cântecul meu ar suna, mai degrabă, "wake me up when April begins"...

Welcome home...

Să revin în blogosferă ca într-o căsuţă de unde am lipsit: aici găsesc focul arzând în sobă, simt miros de mere ce se coc pe raftul de teracotă, aud viscolul de afară şi mă cuibăresc mai bine în plapumă. Cu alte cuvinte revin "acasă", deşi în timpul scurs de la ultima postare tot în diverse "acasă" am poposit.

Un "acasă", cel mai acasă dintre toate, acasă al copilăriei şi adolescenţei, acasă al părinţilor şi bunicilor dragi - acolo am stat două luni cu fetele mele şi cu ... singura rămasă dintre cei vechi ai casei - mama. Şi ca să fie cu adevărat acasă ca pe timpuri, nu am avut internet şi m-am cufundat în lectură, impresiile notându-le frumos cu pixul pe foaia de hârtie. Mi-am revăzut colega de bancă alături de care am petrecut opt ani de şcoală, profesoara de mate din generală, profesorul de literatură universală din liceu; vecinii i-am văzut îmbătrâniţi şi i-am cunoscut mai bine pe urmaşii lor, şcolari de toate vârstele care încă mai joacă "ţările", citesc "Singur pe lume" şi Jules Verne, cântă la chitară şi ascultă Queen şi Guns'n'Roses... Am depănat cu mama amintiri, ale ei, ale mele, ale amândurora, înţelegând acum mai bine lucruri ce-mi scăpau când eram mai mică, am văzut cu alţi ochi oameni şi comportamente, dar şi treptele mâncate de ploaie ale unui vecin şi florile uitate ale copilăriei (cercică, hortensie, clopoţel roşu) în grădina unei vecine.

Anul trecut mi-a spus cineva că, pe măsură ce înaintezi în vârstă, te simţi tot mai ataşat de locurile natale, începând cu o cămăruţă, casa părintească, şcoala şi terminând cu oraşul şi împrejurimile lui. Şi cred din ce în ce mai mult că are dreptate.

Despre acest "acasă" care e, în general, pentru toţi la fel, dar, în acelaşi timp, pentru fiecare e compus din altceva, din alte senzaţii, alte amintiri, alte străluciri şi alte umbre ... despre acest ACASĂ am vrut să vorbesc aici, în virtualitatea aceasta dragă mie tocmai pentru impalpabila ei fragilitate, nu neapărat pentru că ar fi doi "acasă" opuşi, ci mai ales cu speranţa că acest ACASĂ al meu se va întâlni cu ACASĂ al tău, cu ACASĂ al lui, cu ACASĂ al ei pentru a recompune un ACASĂ ... universal.

De Rusalii

La evrei, Cincizecimea era strâns legată de sărbătoarea recoltei de primăvară, la romani, sărbătoarea de Rosalia presupunea pomenirea morţilor prin depunerea de trandafiri pe morminte, la creştini - Pogorârea Sfântului Duh marchează chiar începutul creştinismului.

În tradiţia românească, la cincizeci de zile după Paşti, ecourile păgâne se simt: Rusaliile, Căluşarii, Moşii... Rusaliile sau Rusalcele sunt, în tradiţia românească, nişte făpturi asemănătoare ielelor, iar cei pedepsiţi pentru că au văzut dansul lor pot fi vindecaţi printr-un alt dans, cu funcţie de exorcizare - dansul Căluşarilor. În ajun de Rusalii se ţin Moşii de Vară prin pomenirea (şi îmbunarea) morţilor, ale căror suflete se întorc la mormintele pe care le-au părăsit în Joia Mare.

Fiind totodată sărbătoarea legată de întemeierea creştinismului, când Duhul Sfânt s-a pogorât asupra Apostolilor dându-le puterea de a propovădui Cuvântul Domnului pretutindeni în lume, este de înţeles importanţa acordată prin declararea ca nelucrătoare a primelor două zile de Rusalii. Măcar de-am sărbători-o cum se cuvine şi de-am încerca să fim creştini după modelul cristic...

Impresii de ... mamă

Pentru că impresiile de lectură s-au estompat, având restante destule cărţi despre care voi scrie, probabil, câte o frază într-o singură postare, m-am gândit să scriu acum câteva impresii calde de mamă a doi copii.

E incredibil cât de repede uităm cum a fost, cât de greu a fost cu copilul după naştere: abia doi ani au trecut de la prima naştere, şi am uitat cât de mic era bebeluşul, cât de neajutorat plângea, câte griji şi câte întrebări îmi puneam în primele luni. Oricum, la al doilea copil sunt mult mai relaxată: nu mai sar să-l îndop la fiecare plâns, nu mă mai sperie orice screamăt (oare acesta e substantivul?), nu mă mai izolez la alăptat sau la îngrijit copilul. Şi psihic mi-e mult mai bine, pentru că acum ştiu că nu va dura toată viaţa schimbatul scutecelor şi liniştirea unor plânsete uneori de neînţeles.

Adevărata piatră de încercare este acum copilul cel mare, care a simţit deodată că nu mai e în centrul atenţiei şi se comportă destul de agresiv. Când sunt singură cu cele două fete, o pun la punct pe Uca şi mă ascultă, iar faţă de Ica (aşa i-a zis ea prima dată, acu îi zice Ilica) este plină de afecţiune; dar când apare altcineva, fie că e tatăl ei, fie că e C., cea care mă ajută la treburi, parcă înnebuneşte: dacă nu facem ce zice ea, începe să ţipe, să urle şi nu mă mai ascultă nici pe mine deloc. Ca să nu mai zic că a dat în "sindromul bebeluşului": poartă iar suzeta la care a renunţat de când avea 6 luni şi pe care i-o păstrasem ca amintire, plus că de două zile face pipi în pat când doarme... În schimb, însă, a început să-şi dea drumul la a vorbi cum trebuie (mă rog, adică pe limba noastră!), fapt pentru care primeşte zilnic laude.

Gata, mi-am vărsat năduful, şi oricum sunt optimistă, ştiu că va trece şi asta, se va obişnui şi vor creşte împreună şi se vor iubi una pe alta. Să am eu răbdare, şi să fim toţi sănătoşi, asta contează.

Sub semnul păianjenului

Dacă ar fi o zodie a păianjenului, Ilinca ar fi cu siguranţă născută sub acest semn.

Ca şi Maria, şi ea s-a născut cu 5 zile înainte de termen, a pierdut buricul în a paisprezecea zi şi, mai ales, a ales un alt sfânt ca patron pe lângă cel ales de părinţii ei prin nume (Maria s-a născut de Sf. Vasile, Ilinca de Sf. Gheorghe).

O deosebire timpurie, cu care intru iar pe domeniul coincidenţelor ce mă apropie atât de fantastic, este, însă cea legată de semnul păianjenului. În dimineaţa când am plecat la maternitate, căci începuse travaliul, am găsit pe parchetul din dormitor un păianjen mort. La maternitate, printre cămăşuţele pregătite pentru Ilinca, am găsit un alt păianjen, de data aceasta viu. Săptămâna trecută, când o alăptam, a trecut un păianjen peste fruntea ei coborând apoi pe mine. Săptămâna aceasta, când am ieşit cu ea în marsupiu în parc, un alt păianjen i-a trecut peste cap ascunzându-se apoi pe sub marsupiu. Deja încep să suspectez existenţa acestei noi zodii ce ar trebui inventată pentru ea şi am început să caut diverse simbolistici ale acestei arahnide. Energia feminină, cel (cea) care ţese însăşi soarta, simboluri legate de trecut şi viitor, de naştere şi femeie ...

Urări întârziate

După Paştele trist de anul trecut, Paştele de anul acesta l-am petrecut la maternitate, după ce sâmbătă am adus-o pe lume pe Ilinca, mică, ochioasă şi gălăgioasă!

Sper că aţi avut un Paşte cu împăcare, linişte şi căldură, aşa cum vi l-am dorit în suflet, nemaiapucând să scriu urările, tuturor celor dragi mie şi tuturor celor ce treceţi sau zăboviţi pe acest blog fără a ne cunoaşte altfel decât prin cuvinte!

Hristos a înviat!

Un an...

Astăzi se împlineşte un an ... un an de când tata nu mai e, fizic, printre noi.
Dacă la început l-am visat slăbit şi bolnav, acum îl visez mereu aşa cum era înainte de boală: plin de viaţă, robust, mereu cu zâmbetul de buze. Poate pentru că aşa vreau să-mi rămână în amintire. Iar faptul că îmi apare în vis, sau îl evoc cu diverse ocazii, îmi mai alină dorul de el!

...

Tăcere ... pentru că ce poţi spune faţă cu ceea ce trăiesc japonezii de cinci zile? Ce cuvinte, ce gesturi le pot aduce alinare?

Am încredere în acest popor, ştiu că va găsi în sine puterea de a-şi reveni, simt că va regăsi înlăuntrul său forţa spirituală care să-l scoată din dezastru. Plecăciune!
...

Impresii de lectură - Vertij

Randy Taguchi - "Vertij", Quality Books, Bucureşti, 2007, Traducere şi note de Monica Şerban, 336 pagini

Deşi sunt alte cărţi pe lista de aşteptare, ale căror impresii de lectură s-au şi estompat între timp, nu pot să nu sar la această carte proaspăt terminată, poate şi din cauza slăbiciunii pe care o am pentru scriitorii japonezi.

Apărut în 2001 sub titlul original "Priza" - mult mai definitoriu în contextul tematic al cărţii (dar poate prea tehnic şi non-simbolic la prima vedere în română), primul roman al scriitoarei Randy Taguchi se mulează pe o experienţă trăită de autoare care oglindeşte, în acelaşi timp, una din crudele realităţi ale Japoniei zilelor noastre: "hikikomori". Acest termen desemnează oamenii care suferă de o maladie a civilizaţiei noastre: renunţă complet la viaţa socială pentru a se retrage în singurătatea unei camere. Fratele autoarei, întocmai ca fratele personajului feminin narator al cărţii, moare ca urmare a acestei boli, pierzându-şi complet dorinţa de a mai trăi. Pentru Yuki, sora sa, tristul eveniment coincide cu începutul căutării propriei identităţi în încercarea de a înţelege moartea fratelui ei şi pe fratele ei în sine.

Şedinţele la psiholog, care-i prilejuiesc întâlnirea cu fostul ei profesor din facultate, Kunisada, cu care experimentase un transfer şi contra-transfer (ea descoperindu-şi astfel propria sexualitate) nu reuşesc să o mulţumească. Dar odată cu întâlnirea (previzionată oniric) cu Ritsuko, fostă colegă de facultate acum interesată de femeile-şaman, Yuki începe să vadă realitatea cu alţi ochi şi să nu se mai sperie de halucinaţiile vizuale (îl vede deseori pe Taka, fratele ei) şi olfactive (simte mirosul de moarte al oamenilor, reuşind prin asta chiar să-i salveze viaţa unui coleg de serviciu care, impacientat de mirosul pe care i-l emana lui Yuki, descoperă că are cancer de colon în fază incipientă şi se operează) care încep să-i domine viaţa.

Dacă la nivel psihologic ea înţelege că Taka nu a fost defel un egoist aşa cum îl considerase ea, ci, din contră, a încercat să facă ce dorea familia lui să facă, să fie aşa cum voiau ei să fie, fără ca el să-şi dorească într-adevăr să fie astfel, la un nivel mai profund, spiritual, îşi dă seama că ea şi Taka au ceva în comun: amândoi au acces la o altă lume, au percepţii superioare celorlalţi ceea ce-i face să poată accesa acea memorie universală a lumii. Diferenţa dintre ei e aceea că Taka a fost prea slab să-şi asume acest rol prin care îi poate ajuta pe semenii săi să se regăsească, iar Yuki se dovedeşte mai puternică şi duce la bun sfârşit această sarcină, devenind o femeie-şaman, o priză la care semenii ei se pot conecta pentru a-şi găsi propria identitate spirituală pierdută sau uitată în mijlocul lumii civilizate, pragmatice şi tehniciste. Şi pentru ca simbolul prizei să fie mai bine încastrat în text, dar şi pentru a da cărţii mai multă savoare şi, de ce nu, subiect de polemică, modalitatea prin care Yuki îşi vindecă pacienţii nu este altceva decât actul sexual: când fac dragoste cu ea, bărbaţii retrăiesc dintr-o dată amintiri uitate care-i ajută să se descopere ca eu.

Pentru cititori, cartea poartă, după cum mărturiseşte autoarea într-un interviu, mesajul că societatea japoneză s-a pierdut pe sine în goana după imitarea civilizaţiei americane, s-a înstrăinat de valorile tradiţionale ale familiei la care, pentru a se salva, trebuie să se întoarcă.

În luna lui Marte

E prima lună a primei veri, stând sub semnul Zilei Femeii - o lună capricioasă, dar încărcată de speranţă, o lună a vieţii şi a dragostei. La mulţi ani femeilor vesele şi celor triste, celor împlinite şi celor frustrate, celor sănătoase şi celor în suferinţă, celor optimiste şi celor depresive, celor tinere şi celor trecute prin viaţă, celor ce sunt şi celor ce nu mai sunt decât în amintire, la mulţi ani tuturor!
În dar, câteva versuri ce le găsesc potrivite pentru luna care a-nceput:

acela ce tu tocmai simţi că l-ai iubi devine
prietenul imaginar ce mulţi copii şi-l fac:
e lângă ei tot timpul, lui îi spun orice prin
cap le trece, cu el râd, glumesc, se joacă,
plâng – e prietenul de suflet ce poate-n
realitate nicicând nu l-or avea. aşa e şi cu
cel de care tocmai te-ai îndrăgostit - pentru
că a te-ndrăgosti înseamnă a copilări-n iubire.

Multiculturalitate pe viu

Cu o ocazie nu prea fericită (câteva zile de internare la spital) am simţit pe propria piele ce înseamnă să trăieşti într-o zonă multiculturală în care raportul majoritate-minoritate este inversat faţă de restul ţării.

Am împărţit salonul cu alte două gravide de naţionalitate maghiară, B. şi E. Primul obstacol - şi cel mai important - în calea comunicării dintre noi a fost, evident, limba. Dacă ele reuşeau să lege fraze în limba română, eu, înafara unor cuvinte disparate în maghiară, nu puteam spune nimic pe limba lor. Ca să ne înţelegem cât de cât, eu mi-am simplificat cât am putut româna pentru a fi înţeleasă, iar din frazele lor am încercat să retraduc sensul.

Atât B. cât şi E. sunt originare din două comune majoritar maghiare, au crescut cu limba maghiară în vine, iar româna a fost o materie ca oricare alta în şcoală. B. s-a angajat la patron român şi astfel a trebuit să înceapă a mai vorbi ceva română, iar E. se poate descurca la nivel elementar.

Deşi în minoritate, în relaţiile de spital am avut nişte avantaje: dacă doctorul de gardă era ungur, cu mine (văzând în fişă că-s româncă) vorbea româneşte, dar când doctorul a fost român, a vorbit numai româneşte, astfel că B. şi E. nu au înţeles mai nimic. Mai nimic nu au înţeles ele nici din fişa de externare, unde oricum termenii de strictă specialitate nu erau mulţi.

Trecând, însă, după o seară de "încălzire", peste bariera lingvistică, am reuşit să schimbăm idei şi să ne înţelegem bine. Având toate în comun faptul că aşteptăm al doilea copil, am practicat superstiţia cu inelul trecut printr-un fir de păr pentru a afla sexul copilului (superstiţie cunoscută şi nouă, românilor) şi am vorbit despre obiceiuri ortodoxe, catolice şi reformate legate de botez, dar şi de superstiţii referitoare la femeia lăuză. Bineînţeles că am criticat la unison mâncarea de spital, trezirea la ora şase şi căldura excesivă, şi am schimbat idei referitoare la creşterea copiilor. Astfel că, dacă în prima zi ne afundam toate în citit, în ultimele zile abia dacă am mai citit câteva pagini.

Prin prisma românei pe care o vorbeau B. şi E. am mai aflat câte o trăsătură specifică limbii maghiare: pentru "a şti" şi "a putea" în maghiară există un singur verb, astfel că E. se plângea deseori că "nu a ştiut să doarmă"; o expresie inedită în română folosită de B. ("eu nu pun gura pe ciorbă dacă nu şi-a băgat porcul piciorul în ea") reprezintă de fapt traducerea imperfectă a unei expresii rimate în maghiară.

Cu răbdare, deschidere, toleranţă, dar mai ales cu o stăpânire acceptabilă a limbii celuilalt, poţi pătrunde într-o cultură diferită, fascinantă, care să te ajute să o apreciezi mai bine pe a ta, dar şi să accepţi diferenţa, plurivalenţa. A trăi într-o regiune multiculturală se poate transforma într-un avantaj cu condiţia de a nu cădea în xenofobie sau, din contră, în xenocentrism. A deveni deschis în cunoaşterea celuilalt marchează un pas înainte în evoluţia ta spirituală.

Dacă vă plac bijuteriile, mai ales cele unicat şi făcute de mână, nu ezitaţi să treceţi pe aici, nu veţi regreta!

Impresii de lectură - Comparaţia ca artă

Dumitru Chioaru, "Arta comparaţiei", Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009, 152 pagini.
Impresiile la lecturarea acestei cărţi s-au transformat într-o mai formală recenzie publicată în revista "Argeş", octombrie 2010, şi pe care o puteţi citi aici.

Impresii de lectură - Urcan bătrânul şi tânărul Pavel Dan

Pavel Dan, "Urcan bătrânul", Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, 344 pagini.

Scriitorul din Câmpia Ardealului răpus de cancer înainte de a fi împlinit 30 de ani a lăsat în urmă o zestre nuvelistică deloc de ngelijat. Dacă nuvela "Copil schimbat" se încadrează în registrul fantasticului, celelalte texte reunite în volumul "Urcan bătrânul" evocă lumea satului ardelean sau, în câteva cazuri, a oraşului.

Mai pline de forţă mi s-au părut cele dedicate vieţii săteanului ardelean, o viaţă sfâşiată între muncă şi suferinţă, sau între bogăţie, zgârcenie şi ură. Un nepot care îşi convinge bunicul să-i lase lui pămânul şi casa în defavoarea fratelui şi surorii sale ("Urcan bătrânul"), o înmormântare făcută cu mare zgârcenie şi amânată într-o zi de post de nişte oameni bogaţi, "gazde" ("Înmormântarea lui Urcan bătrânul"), un profesor revenit acasă, la ţară, să-şi înmormânteze tatăl şi să-şi ia mama cu el ("Zborul de la cuib"), un preot de ţară arestat de autorităţile austro-ungare şi însoţit tot drumul de sătenii pe care cu har i-a păstorit ("Îl duc pe popa"), un ţăran ce se aruncă în fântână necăjit de viaţa lângă o femeie haină ("Priveghiul"), un ţăran ce pleacă la târg să-şi ia vacă cu lapte - visul lui de-o viaţă - şi e păcălit de nişte şarlatani ("Precub") - acestea sunt câteva din temele sau personajele impresionante din cartea lui Pavel Dan.

Viaţa aspră a ţăranului ardelean care mănâncă la lumina focului din vatră pentru a nu prăpădi gazul de la lampă, bogăţia care, odată obţinută, strică sufletul, aduce ura între fraţi şi obsesia pământului, precum şi moartea, riturile de înmormântare, presimţirile legate de sfârşitul cuiva şi ura prelungită faţă de cineva şi când acesta s-a stins sunt câteva teme unificatoare ale volumului. O carte despre tristeţe, simplitate, munca pentru supravieţuire, opresiune, ură şi suferinţă.

Impresii de lectură - Crăciun şi frumoasa fără corp

Pentru că am avut oareşice răgaz de a citi şi altceva decât fantastic, voi nota sub acest titlu impresii din cărţile parcurse.

Gheorghe Crăciun, "Frumoasa fără corp", Ed. Art, Colecţia Ficţiune şi artilerie, Bucureşti, 2007 (ed. a doua revăzută însoţită de un dosar de receptare critică), prefaţă de Carmen Muşat, 414 pagini.

Scrisul lui Gheorghe Crăciun mă fascinează şi îmi face, totodată, poftă de scris. Am avut plăcerea de a-l cunoaşte, întâlnindu-l de câteva ori, mi s-a părut un om serios, ambiţios, plin de energie şi implicat până la epuizare în proiectele sale, o prezenţă care mă inhiba prin cultură şi m-a uimit în rarele cazuri în care îşi scotea masca "profesorală" devenind un om obişnuit cu slăbiciunile lui.

Romanul lui Crăciun, al cărui titlu intră în dialog cu basmul "Miron şi frumoasa fără corp" versificat de Eminescu, dezvoltă mai multe fire narative, fiecare fir centrându-se în jurul unui personaj masculin (sau a două asemenea personaje), dar dacă vrem să urmărim aceste fire în sensul tradiţional constatăm că ele sunt rupte cu bună ştiinţă tocmai în preajma "punctului culminant", ceea ce ne atrage atenţia că nu acesta e important. Interesantă este şi plasarea autorului însuşi ca personaj (George) în cadrul fiecărui fir narativ, pentru ca în final acesta să intervină direct, la persoana întâi, cu opinii metanarative, dar nu numai. De altfel, la sfârşitul cărţii realizezi că ceva din biografia autorului, la care el face scurte referiri în final, se regăseşte în fiecare dintre personajele masculine directoare ale romanului.

Basmul amintit e o variaţiune pe tema căutării idealului, voinicul Miron fiind ursit să simtă toată viaţa dorul "după ce-i desăvârşit", personificat în cazul lui prin frumoasa fără corp. Atât de mâhnit şi de trist se întoarce din palatul frumoasei al cărei corp nu are căldură, nu poate fi pipăit, îmbrăţişat, încât eroul moare. Crăciun îşi orchestrează tema în stil propriu, căutarea unui ideal în diferite forme caracterizând personajele sale masculine (Octavian, Vlad, Miron, Gil şi însuşi George), iar tristeţea dată de conştiinţa că ceea ce caută le scapă constant printre degete rămâne ca o constantă şi în roman.

Ceea ce uneşte personajele masculine ca fapt palpabil, biografic e prezenţa lor concomitentă în prima tinereţe în acelaşi spaţiu rural, satul de munte Nereju din Vrancea, unde s-au intersectat mai profund sau mai superficial. Octavian, inginer silvic, revine la Nereju în tranzit spre Munţii Vrancei şi în căutarea propriei identităţi pe care experienţa din satul de munte a marcat-o. Ceea ce găseşte aici îi arată nu atât că viaţa merge înainte cât că propria lui viaţă a alunecat înspre blazare odată cu plecarea la oraş, cu căsătoria ratată şi cu lipsa de comunicare cu fiul său pentru care nu are niciodată timp. Revelaţiile concrete pentru el apar sub forma profesoarei Pia, chiriaşă în aceeaşi casă în care a stat şi el cu ani în urmă, al cărei trup îl atrage irezistibil, şi a caietului albastru de însemnări al lui Vlad, profesorul de desen cu care a împărţit şi casa, şi gândurile. Dar ambele descoperiri rămân, la revenirea lui Octavian în oraş, sub forma unor tânjiri niciodată duse la capăt, a unor idealuri niciodată atinse.

Vlad, la rândul său, percepe experienţa Nereju ca pe un obstacol în calea realizării sale spirituale, care se va traduce mai târziu sub forma scrisului. Un alter ego al autorului, mereu gata să prindă din zbor dialoguri cât mai variate între oameni obişnuiţi, lui Vlad nu-i e suficientă crearea unui personaj feminin ideal. Faptul că ulterior întâlneşte personajul imaginat de el în carne şi oase, în persoana unei tinere chelneriţe ce-i serveşte pe parcursul şederii cu familia la băi, dar nu-l poate avea, nu-l poate îmbrăţişa, nu face decât să-i amplifice drama de creator pe care virtualitatea creaţiei singură nu-l poate satisface.

Mai departe, doctorul Miron şi Gil sunt şi ei fascinaţi de prezenţe feminine: grupul de intelectuali mai mult sau mai puţin veritabili se distrează în cabana de la munte, Ioana Jighira atrăgând atenţia tuturor, dar rămânând un mister chiar şi pentru soţul ei. Miron cel îndrăgostit de ani de zile de Ioana are în sfârşit ocazia de a atinge trupul celei visate, dar va fi doar o ocazie profesională: e nevoit s-o opereze urgent de apendicită, deşi renunţase la chirurgie.

George apare pe rând alături de fiecare din aceste personaje, sub diverse roluri, pentru ca în final să dezvăluie o parte din sine, amintiri care i-au marcat experienţa de scriitor descrise mai ales sub forma unor senzaţii, dar şi un eseu teoretic ce pare a fi aplicat în acest roman.

O carte despre căutarea identităţii, a idealului, căutare care e importantă în sine, ca drum, nu ca finalitate, ca destinaţie.

De Anul Nou

Happy New Year, Happy New Year
May we all have a vision, now and then,
Of a world where every neighbour is a friend!

Sau, o urare pe limba noastră:

Să trăiţi, să trăiţi,
Întru mulţi ani fericiţi
Şi ca pomii să-nfloriţi
Şi ca ei să-mbătrâniţi
Şi ca toamna cea bogată;
Fie casa-ndestulată.
Tot cu mesele întinse,
Cu făcliile aprinse,
Să petreceţi împreună,
Până-n veci cu voie bună.