De-am putea să ne provocăm amnezie parţială, ca să ne înlesnească procesul de a uita tot ceea ce ne face să suferim... Ca şi când Alzheimer ar fi soluţia salvatoare a unui organism mâncat pe dinăuntru de suferinţe provocate de amintiri: azi o persoană apropiată îţi înşală încrederea, simţi o durere acută paralizându-ţi pieptul, mâine simţi încă durerea, dar nu mai ţii minte ce anume a provocat-o, iar poimâine, durerea s-a diminuat considerabil în lipsa cauzei, iar la revederea persoanei ce a provocat-o, nici măcar nu mai ştii cine este, astfel că nu-ţi mai provoacă nicio emoţie ...
Sau să avem un buton care să redirecţioneze săgeata veninoasă ce se îndreaptă spre noi către o altă destinaţie, îndepărtată... Sau măcar un scut din oţel inoxidabil să ne apere de suferinţi...
Dar atunci, ce farmec ar mai avea trăirea? Căci durerile sunt cele ce ne pun la încercare puterile, ne întăresc pe mai departe, ne ajută să nu mai repetăm greşelile sau, din contră, ne îmboldesc în mod masochist să le repetăm. Durerile sunt etalonul pentru înţelegerea şi aprecierea bucuriilor din viaţa noastră, căci suferinţele scobesc adânc scorburi în trunchiul fiinţei noastre pentru a adăposti cu generozitate veveriţele fragile din care ni se compune fericirea.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu