Impresii de lectură - Crăciun şi frumoasa fără corp

Pentru că am avut oareşice răgaz de a citi şi altceva decât fantastic, voi nota sub acest titlu impresii din cărţile parcurse.

Gheorghe Crăciun, "Frumoasa fără corp", Ed. Art, Colecţia Ficţiune şi artilerie, Bucureşti, 2007 (ed. a doua revăzută însoţită de un dosar de receptare critică), prefaţă de Carmen Muşat, 414 pagini.

Scrisul lui Gheorghe Crăciun mă fascinează şi îmi face, totodată, poftă de scris. Am avut plăcerea de a-l cunoaşte, întâlnindu-l de câteva ori, mi s-a părut un om serios, ambiţios, plin de energie şi implicat până la epuizare în proiectele sale, o prezenţă care mă inhiba prin cultură şi m-a uimit în rarele cazuri în care îşi scotea masca "profesorală" devenind un om obişnuit cu slăbiciunile lui.

Romanul lui Crăciun, al cărui titlu intră în dialog cu basmul "Miron şi frumoasa fără corp" versificat de Eminescu, dezvoltă mai multe fire narative, fiecare fir centrându-se în jurul unui personaj masculin (sau a două asemenea personaje), dar dacă vrem să urmărim aceste fire în sensul tradiţional constatăm că ele sunt rupte cu bună ştiinţă tocmai în preajma "punctului culminant", ceea ce ne atrage atenţia că nu acesta e important. Interesantă este şi plasarea autorului însuşi ca personaj (George) în cadrul fiecărui fir narativ, pentru ca în final acesta să intervină direct, la persoana întâi, cu opinii metanarative, dar nu numai. De altfel, la sfârşitul cărţii realizezi că ceva din biografia autorului, la care el face scurte referiri în final, se regăseşte în fiecare dintre personajele masculine directoare ale romanului.

Basmul amintit e o variaţiune pe tema căutării idealului, voinicul Miron fiind ursit să simtă toată viaţa dorul "după ce-i desăvârşit", personificat în cazul lui prin frumoasa fără corp. Atât de mâhnit şi de trist se întoarce din palatul frumoasei al cărei corp nu are căldură, nu poate fi pipăit, îmbrăţişat, încât eroul moare. Crăciun îşi orchestrează tema în stil propriu, căutarea unui ideal în diferite forme caracterizând personajele sale masculine (Octavian, Vlad, Miron, Gil şi însuşi George), iar tristeţea dată de conştiinţa că ceea ce caută le scapă constant printre degete rămâne ca o constantă şi în roman.

Ceea ce uneşte personajele masculine ca fapt palpabil, biografic e prezenţa lor concomitentă în prima tinereţe în acelaşi spaţiu rural, satul de munte Nereju din Vrancea, unde s-au intersectat mai profund sau mai superficial. Octavian, inginer silvic, revine la Nereju în tranzit spre Munţii Vrancei şi în căutarea propriei identităţi pe care experienţa din satul de munte a marcat-o. Ceea ce găseşte aici îi arată nu atât că viaţa merge înainte cât că propria lui viaţă a alunecat înspre blazare odată cu plecarea la oraş, cu căsătoria ratată şi cu lipsa de comunicare cu fiul său pentru care nu are niciodată timp. Revelaţiile concrete pentru el apar sub forma profesoarei Pia, chiriaşă în aceeaşi casă în care a stat şi el cu ani în urmă, al cărei trup îl atrage irezistibil, şi a caietului albastru de însemnări al lui Vlad, profesorul de desen cu care a împărţit şi casa, şi gândurile. Dar ambele descoperiri rămân, la revenirea lui Octavian în oraş, sub forma unor tânjiri niciodată duse la capăt, a unor idealuri niciodată atinse.

Vlad, la rândul său, percepe experienţa Nereju ca pe un obstacol în calea realizării sale spirituale, care se va traduce mai târziu sub forma scrisului. Un alter ego al autorului, mereu gata să prindă din zbor dialoguri cât mai variate între oameni obişnuiţi, lui Vlad nu-i e suficientă crearea unui personaj feminin ideal. Faptul că ulterior întâlneşte personajul imaginat de el în carne şi oase, în persoana unei tinere chelneriţe ce-i serveşte pe parcursul şederii cu familia la băi, dar nu-l poate avea, nu-l poate îmbrăţişa, nu face decât să-i amplifice drama de creator pe care virtualitatea creaţiei singură nu-l poate satisface.

Mai departe, doctorul Miron şi Gil sunt şi ei fascinaţi de prezenţe feminine: grupul de intelectuali mai mult sau mai puţin veritabili se distrează în cabana de la munte, Ioana Jighira atrăgând atenţia tuturor, dar rămânând un mister chiar şi pentru soţul ei. Miron cel îndrăgostit de ani de zile de Ioana are în sfârşit ocazia de a atinge trupul celei visate, dar va fi doar o ocazie profesională: e nevoit s-o opereze urgent de apendicită, deşi renunţase la chirurgie.

George apare pe rând alături de fiecare din aceste personaje, sub diverse roluri, pentru ca în final să dezvăluie o parte din sine, amintiri care i-au marcat experienţa de scriitor descrise mai ales sub forma unor senzaţii, dar şi un eseu teoretic ce pare a fi aplicat în acest roman.

O carte despre căutarea identităţii, a idealului, căutare care e importantă în sine, ca drum, nu ca finalitate, ca destinaţie.