vineri, 23 septembrie 2011
joi, 22 septembrie 2011
Gânduri insomniace
De-am putea să ne provocăm amnezie parţială, ca să ne înlesnească procesul de a uita tot ceea ce ne face să suferim... Ca şi când Alzheimer ar fi soluţia salvatoare a unui organism mâncat pe dinăuntru de suferinţe provocate de amintiri: azi o persoană apropiată îţi înşală încrederea, simţi o durere acută paralizându-ţi pieptul, mâine simţi încă durerea, dar nu mai ţii minte ce anume a provocat-o, iar poimâine, durerea s-a diminuat considerabil în lipsa cauzei, iar la revederea persoanei ce a provocat-o, nici măcar nu mai ştii cine este, astfel că nu-ţi mai provoacă nicio emoţie ...
Sau să avem un buton care să redirecţioneze săgeata veninoasă ce se îndreaptă spre noi către o altă destinaţie, îndepărtată... Sau măcar un scut din oţel inoxidabil să ne apere de suferinţi...
Dar atunci, ce farmec ar mai avea trăirea? Căci durerile sunt cele ce ne pun la încercare puterile, ne întăresc pe mai departe, ne ajută să nu mai repetăm greşelile sau, din contră, ne îmboldesc în mod masochist să le repetăm. Durerile sunt etalonul pentru înţelegerea şi aprecierea bucuriilor din viaţa noastră, căci suferinţele scobesc adânc scorburi în trunchiul fiinţei noastre pentru a adăposti cu generozitate veveriţele fragile din care ni se compune fericirea.
Sau să avem un buton care să redirecţioneze săgeata veninoasă ce se îndreaptă spre noi către o altă destinaţie, îndepărtată... Sau măcar un scut din oţel inoxidabil să ne apere de suferinţi...
Dar atunci, ce farmec ar mai avea trăirea? Căci durerile sunt cele ce ne pun la încercare puterile, ne întăresc pe mai departe, ne ajută să nu mai repetăm greşelile sau, din contră, ne îmboldesc în mod masochist să le repetăm. Durerile sunt etalonul pentru înţelegerea şi aprecierea bucuriilor din viaţa noastră, căci suferinţele scobesc adânc scorburi în trunchiul fiinţei noastre pentru a adăposti cu generozitate veveriţele fragile din care ni se compune fericirea.
sâmbătă, 17 septembrie 2011
Septembrie, aprilie...
summer has come and passed
the innocent can never last...
like my father's come to pass
seven years has gone so fast...
here comes the rain again
falling from the stars
drenched in my pain again
becoming who we are.
as my memory rests
and never forgets what I lost
wake me up when September ends.
Pentru Billie Joe Armstrong, septembrie a fost o lună a suferinţei, a durerii, a deznădejdii, fiind luna ce i l-a luat pe tatăl său de lângă el pentru totdeauna.
Eu nu pot spune, însă, "wake me up when April ends", pentru că luna aprilie concentrează de un timp pentru mine, alături de filosofia morţii, esenţa vieţii : în aprilie am conceput primul copil, în aprilie l-am născut pe al doilea, în aprilie s-a născut tatăl copiilor mei, dar în aprilie mi-am pierdut tatăl... Aprilie e deseori luna Prohodului şi a Învierii.
Deci cântecul meu ar suna, mai degrabă, "wake me up when April begins"...
the innocent can never last...
like my father's come to pass
seven years has gone so fast...
here comes the rain again
falling from the stars
drenched in my pain again
becoming who we are.
as my memory rests
and never forgets what I lost
wake me up when September ends.
Pentru Billie Joe Armstrong, septembrie a fost o lună a suferinţei, a durerii, a deznădejdii, fiind luna ce i l-a luat pe tatăl său de lângă el pentru totdeauna.
Eu nu pot spune, însă, "wake me up when April ends", pentru că luna aprilie concentrează de un timp pentru mine, alături de filosofia morţii, esenţa vieţii : în aprilie am conceput primul copil, în aprilie l-am născut pe al doilea, în aprilie s-a născut tatăl copiilor mei, dar în aprilie mi-am pierdut tatăl... Aprilie e deseori luna Prohodului şi a Învierii.
Deci cântecul meu ar suna, mai degrabă, "wake me up when April begins"...
miercuri, 14 septembrie 2011
Welcome home...
Să revin în blogosferă ca într-o căsuţă de unde am lipsit: aici găsesc focul arzând în sobă, simt miros de mere ce se coc pe raftul de teracotă, aud viscolul de afară şi mă cuibăresc mai bine în plapumă. Cu alte cuvinte revin "acasă", deşi în timpul scurs de la ultima postare tot în diverse "acasă" am poposit.
Un "acasă", cel mai acasă dintre toate, acasă al copilăriei şi adolescenţei, acasă al părinţilor şi bunicilor dragi - acolo am stat două luni cu fetele mele şi cu ... singura rămasă dintre cei vechi ai casei - mama. Şi ca să fie cu adevărat acasă ca pe timpuri, nu am avut internet şi m-am cufundat în lectură, impresiile notându-le frumos cu pixul pe foaia de hârtie. Mi-am revăzut colega de bancă alături de care am petrecut opt ani de şcoală, profesoara de mate din generală, profesorul de literatură universală din liceu; vecinii i-am văzut îmbătrâniţi şi i-am cunoscut mai bine pe urmaşii lor, şcolari de toate vârstele care încă mai joacă "ţările", citesc "Singur pe lume" şi Jules Verne, cântă la chitară şi ascultă Queen şi Guns'n'Roses... Am depănat cu mama amintiri, ale ei, ale mele, ale amândurora, înţelegând acum mai bine lucruri ce-mi scăpau când eram mai mică, am văzut cu alţi ochi oameni şi comportamente, dar şi treptele mâncate de ploaie ale unui vecin şi florile uitate ale copilăriei (cercică, hortensie, clopoţel roşu) în grădina unei vecine.
Anul trecut mi-a spus cineva că, pe măsură ce înaintezi în vârstă, te simţi tot mai ataşat de locurile natale, începând cu o cămăruţă, casa părintească, şcoala şi terminând cu oraşul şi împrejurimile lui. Şi cred din ce în ce mai mult că are dreptate.
Despre acest "acasă" care e, în general, pentru toţi la fel, dar, în acelaşi timp, pentru fiecare e compus din altceva, din alte senzaţii, alte amintiri, alte străluciri şi alte umbre ... despre acest ACASĂ am vrut să vorbesc aici, în virtualitatea aceasta dragă mie tocmai pentru impalpabila ei fragilitate, nu neapărat pentru că ar fi doi "acasă" opuşi, ci mai ales cu speranţa că acest ACASĂ al meu se va întâlni cu ACASĂ al tău, cu ACASĂ al lui, cu ACASĂ al ei pentru a recompune un ACASĂ ... universal.
Un "acasă", cel mai acasă dintre toate, acasă al copilăriei şi adolescenţei, acasă al părinţilor şi bunicilor dragi - acolo am stat două luni cu fetele mele şi cu ... singura rămasă dintre cei vechi ai casei - mama. Şi ca să fie cu adevărat acasă ca pe timpuri, nu am avut internet şi m-am cufundat în lectură, impresiile notându-le frumos cu pixul pe foaia de hârtie. Mi-am revăzut colega de bancă alături de care am petrecut opt ani de şcoală, profesoara de mate din generală, profesorul de literatură universală din liceu; vecinii i-am văzut îmbătrâniţi şi i-am cunoscut mai bine pe urmaşii lor, şcolari de toate vârstele care încă mai joacă "ţările", citesc "Singur pe lume" şi Jules Verne, cântă la chitară şi ascultă Queen şi Guns'n'Roses... Am depănat cu mama amintiri, ale ei, ale mele, ale amândurora, înţelegând acum mai bine lucruri ce-mi scăpau când eram mai mică, am văzut cu alţi ochi oameni şi comportamente, dar şi treptele mâncate de ploaie ale unui vecin şi florile uitate ale copilăriei (cercică, hortensie, clopoţel roşu) în grădina unei vecine.
Anul trecut mi-a spus cineva că, pe măsură ce înaintezi în vârstă, te simţi tot mai ataşat de locurile natale, începând cu o cămăruţă, casa părintească, şcoala şi terminând cu oraşul şi împrejurimile lui. Şi cred din ce în ce mai mult că are dreptate.
Despre acest "acasă" care e, în general, pentru toţi la fel, dar, în acelaşi timp, pentru fiecare e compus din altceva, din alte senzaţii, alte amintiri, alte străluciri şi alte umbre ... despre acest ACASĂ am vrut să vorbesc aici, în virtualitatea aceasta dragă mie tocmai pentru impalpabila ei fragilitate, nu neapărat pentru că ar fi doi "acasă" opuşi, ci mai ales cu speranţa că acest ACASĂ al meu se va întâlni cu ACASĂ al tău, cu ACASĂ al lui, cu ACASĂ al ei pentru a recompune un ACASĂ ... universal.
Etichete:
acasă,
casă,
colegă de bancă,
liceu,
mama,
părinţi,
profesori,
şcoală generală,
vecini
luni, 13 iunie 2011
De Rusalii
La evrei, Cincizecimea era strâns legată de sărbătoarea recoltei de primăvară, la romani, sărbătoarea de Rosalia presupunea pomenirea morţilor prin depunerea de trandafiri pe morminte, la creştini - Pogorârea Sfântului Duh marchează chiar începutul creştinismului.
În tradiţia românească, la cincizeci de zile după Paşti, ecourile păgâne se simt: Rusaliile, Căluşarii, Moşii... Rusaliile sau Rusalcele sunt, în tradiţia românească, nişte făpturi asemănătoare ielelor, iar cei pedepsiţi pentru că au văzut dansul lor pot fi vindecaţi printr-un alt dans, cu funcţie de exorcizare - dansul Căluşarilor. În ajun de Rusalii se ţin Moşii de Vară prin pomenirea (şi îmbunarea) morţilor, ale căror suflete se întorc la mormintele pe care le-au părăsit în Joia Mare.
Fiind totodată sărbătoarea legată de întemeierea creştinismului, când Duhul Sfânt s-a pogorât asupra Apostolilor dându-le puterea de a propovădui Cuvântul Domnului pretutindeni în lume, este de înţeles importanţa acordată prin declararea ca nelucrătoare a primelor două zile de Rusalii. Măcar de-am sărbători-o cum se cuvine şi de-am încerca să fim creştini după modelul cristic...
În tradiţia românească, la cincizeci de zile după Paşti, ecourile păgâne se simt: Rusaliile, Căluşarii, Moşii... Rusaliile sau Rusalcele sunt, în tradiţia românească, nişte făpturi asemănătoare ielelor, iar cei pedepsiţi pentru că au văzut dansul lor pot fi vindecaţi printr-un alt dans, cu funcţie de exorcizare - dansul Căluşarilor. În ajun de Rusalii se ţin Moşii de Vară prin pomenirea (şi îmbunarea) morţilor, ale căror suflete se întorc la mormintele pe care le-au părăsit în Joia Mare.
Fiind totodată sărbătoarea legată de întemeierea creştinismului, când Duhul Sfânt s-a pogorât asupra Apostolilor dându-le puterea de a propovădui Cuvântul Domnului pretutindeni în lume, este de înţeles importanţa acordată prin declararea ca nelucrătoare a primelor două zile de Rusalii. Măcar de-am sărbători-o cum se cuvine şi de-am încerca să fim creştini după modelul cristic...
Etichete:
Căluşari,
Cincizecime,
iele,
Rosalia,
Rusalii,
sărbătoare
luni, 30 mai 2011
Impresii de ... mamă
Pentru că impresiile de lectură s-au estompat, având restante destule cărţi despre care voi scrie, probabil, câte o frază într-o singură postare, m-am gândit să scriu acum câteva impresii calde de mamă a doi copii.
E incredibil cât de repede uităm cum a fost, cât de greu a fost cu copilul după naştere: abia doi ani au trecut de la prima naştere, şi am uitat cât de mic era bebeluşul, cât de neajutorat plângea, câte griji şi câte întrebări îmi puneam în primele luni. Oricum, la al doilea copil sunt mult mai relaxată: nu mai sar să-l îndop la fiecare plâns, nu mă mai sperie orice screamăt (oare acesta e substantivul?), nu mă mai izolez la alăptat sau la îngrijit copilul. Şi psihic mi-e mult mai bine, pentru că acum ştiu că nu va dura toată viaţa schimbatul scutecelor şi liniştirea unor plânsete uneori de neînţeles.
Adevărata piatră de încercare este acum copilul cel mare, care a simţit deodată că nu mai e în centrul atenţiei şi se comportă destul de agresiv. Când sunt singură cu cele două fete, o pun la punct pe Uca şi mă ascultă, iar faţă de Ica (aşa i-a zis ea prima dată, acu îi zice Ilica) este plină de afecţiune; dar când apare altcineva, fie că e tatăl ei, fie că e C., cea care mă ajută la treburi, parcă înnebuneşte: dacă nu facem ce zice ea, începe să ţipe, să urle şi nu mă mai ascultă nici pe mine deloc. Ca să nu mai zic că a dat în "sindromul bebeluşului": poartă iar suzeta la care a renunţat de când avea 6 luni şi pe care i-o păstrasem ca amintire, plus că de două zile face pipi în pat când doarme... În schimb, însă, a început să-şi dea drumul la a vorbi cum trebuie (mă rog, adică pe limba noastră!), fapt pentru care primeşte zilnic laude.
Gata, mi-am vărsat năduful, şi oricum sunt optimistă, ştiu că va trece şi asta, se va obişnui şi vor creşte împreună şi se vor iubi una pe alta. Să am eu răbdare, şi să fim toţi sănătoşi, asta contează.
E incredibil cât de repede uităm cum a fost, cât de greu a fost cu copilul după naştere: abia doi ani au trecut de la prima naştere, şi am uitat cât de mic era bebeluşul, cât de neajutorat plângea, câte griji şi câte întrebări îmi puneam în primele luni. Oricum, la al doilea copil sunt mult mai relaxată: nu mai sar să-l îndop la fiecare plâns, nu mă mai sperie orice screamăt (oare acesta e substantivul?), nu mă mai izolez la alăptat sau la îngrijit copilul. Şi psihic mi-e mult mai bine, pentru că acum ştiu că nu va dura toată viaţa schimbatul scutecelor şi liniştirea unor plânsete uneori de neînţeles.
Adevărata piatră de încercare este acum copilul cel mare, care a simţit deodată că nu mai e în centrul atenţiei şi se comportă destul de agresiv. Când sunt singură cu cele două fete, o pun la punct pe Uca şi mă ascultă, iar faţă de Ica (aşa i-a zis ea prima dată, acu îi zice Ilica) este plină de afecţiune; dar când apare altcineva, fie că e tatăl ei, fie că e C., cea care mă ajută la treburi, parcă înnebuneşte: dacă nu facem ce zice ea, începe să ţipe, să urle şi nu mă mai ascultă nici pe mine deloc. Ca să nu mai zic că a dat în "sindromul bebeluşului": poartă iar suzeta la care a renunţat de când avea 6 luni şi pe care i-o păstrasem ca amintire, plus că de două zile face pipi în pat când doarme... În schimb, însă, a început să-şi dea drumul la a vorbi cum trebuie (mă rog, adică pe limba noastră!), fapt pentru care primeşte zilnic laude.
Gata, mi-am vărsat năduful, şi oricum sunt optimistă, ştiu că va trece şi asta, se va obişnui şi vor creşte împreună şi se vor iubi una pe alta. Să am eu răbdare, şi să fim toţi sănătoşi, asta contează.
vineri, 20 mai 2011
Sub semnul păianjenului
Dacă ar fi o zodie a păianjenului, Ilinca ar fi cu siguranţă născută sub acest semn.
Ca şi Maria, şi ea s-a născut cu 5 zile înainte de termen, a pierdut buricul în a paisprezecea zi şi, mai ales, a ales un alt sfânt ca patron pe lângă cel ales de părinţii ei prin nume (Maria s-a născut de Sf. Vasile, Ilinca de Sf. Gheorghe).
O deosebire timpurie, cu care intru iar pe domeniul coincidenţelor ce mă apropie atât de fantastic, este, însă cea legată de semnul păianjenului. În dimineaţa când am plecat la maternitate, căci începuse travaliul, am găsit pe parchetul din dormitor un păianjen mort. La maternitate, printre cămăşuţele pregătite pentru Ilinca, am găsit un alt păianjen, de data aceasta viu. Săptămâna trecută, când o alăptam, a trecut un păianjen peste fruntea ei coborând apoi pe mine. Săptămâna aceasta, când am ieşit cu ea în marsupiu în parc, un alt păianjen i-a trecut peste cap ascunzându-se apoi pe sub marsupiu. Deja încep să suspectez existenţa acestei noi zodii ce ar trebui inventată pentru ea şi am început să caut diverse simbolistici ale acestei arahnide. Energia feminină, cel (cea) care ţese însăşi soarta, simboluri legate de trecut şi viitor, de naştere şi femeie ...
Ca şi Maria, şi ea s-a născut cu 5 zile înainte de termen, a pierdut buricul în a paisprezecea zi şi, mai ales, a ales un alt sfânt ca patron pe lângă cel ales de părinţii ei prin nume (Maria s-a născut de Sf. Vasile, Ilinca de Sf. Gheorghe).
O deosebire timpurie, cu care intru iar pe domeniul coincidenţelor ce mă apropie atât de fantastic, este, însă cea legată de semnul păianjenului. În dimineaţa când am plecat la maternitate, căci începuse travaliul, am găsit pe parchetul din dormitor un păianjen mort. La maternitate, printre cămăşuţele pregătite pentru Ilinca, am găsit un alt păianjen, de data aceasta viu. Săptămâna trecută, când o alăptam, a trecut un păianjen peste fruntea ei coborând apoi pe mine. Săptămâna aceasta, când am ieşit cu ea în marsupiu în parc, un alt păianjen i-a trecut peste cap ascunzându-se apoi pe sub marsupiu. Deja încep să suspectez existenţa acestei noi zodii ce ar trebui inventată pentru ea şi am început să caut diverse simbolistici ale acestei arahnide. Energia feminină, cel (cea) care ţese însăşi soarta, simboluri legate de trecut şi viitor, de naştere şi femeie ...
Etichete:
Ilinca,
Maria,
păianjen,
Sf. Gheorghe,
Sf. Vasile
Abonați-vă la:
Postări (Atom)