Anul urechelniţelor

Este iarăşi anul urechelniţelor. Nu, nu în vreun calendar oriental, ci în domeniul concretului: sunt foarte multe urechelniţe, la tot pasul urechelniţe, în rufele adunate de pe sârmă, în bucătărie, în curte, în viţa de vie...
În copilărie aveam fobie de urechelniţe. Auzisem şi poveşti despre cât de rău îţi pot face dacă-ţi intră în ureche. Nici azi nu ştiu dacă erau adevărate. Cred că mă înspăimântau cleştii aceia pe care îi au la cap, dar atât de frică îmi era că simţeam fiori reci pe şira spinării la vederea acestei insecte. Iar dacă bănuiam că ar fi vreuna în cameră, îmi băgam vată-n urechi ca s-o împiedic să-mi facă rău.
Apoi, în adolescenţă, ca să mă vindec, într-un an ca acesta, an al urechelniţelor, am început, susţinută de vărul meu, să „colecţionez” urechelniţe. Într-o cutie de plastic din aceea în care se vinde tort de îngheţată. Şi nu ne-am mulţumit doar să le adunăm, ci le-am făcut şi încăperi construind ziduri din ceară, şi în fiecare zi le observam, le dădeam de mâncare diverse ierburi. Începusem deja să deosebim femelele de masculi, aveam şi pui la colecţie. Seara, puneam capacul pe cutie şi o aşezam pe sobă. Doar că, venind toamna, într-o seară am făcut focul în sobă. A doua zi, în cutie, am găsit urechelniţele mumificate în ceară şi aşa au rămas, aruncate pe vreundeva, până în ziua de azi, ca o mărturie a vindecării mele de „urechelniţo-fobie”.

Casa bunicilor

Am revăzut de curând casa bunicilor. Casa construită de ei prin anii ‘60, în care şi-au crescut cele două fete, apoi şi-au primit nepoţii, apoi au sfârşit tot în ea, fără prea multă suferinţă. Casă plină de amintiri, cu două camere doar, cu război de ţesut, cu covoare vechi, cu radio din acela mare cât un dulăpior, cu tăblia patului zgâriată de fratele meu (pentru a desena o maşinuţă în după-amiezele când trebuia să adormim în pat toţi patru, de-a curmezişul: mamaia, tataia, eu şi fratele meu, iar somnul venea atât de greu, atât de chinuitor), cu soba de teracotă din care tot fratele meu a scos într-o iarnă cenuşa pe podea şi a amestecat-o cu dulceaţa din borcan (aşa ni s-a povestit, eram prea mici să păstrăm această amintire), camera în care mâncam din când în când orez cu lapte din cratiţa în care-l făcuse mamaia şi ne plăcea să râcâim ce rămăsese prins şi răscopt puţin pe marginile cratiţei, şi ce delicatese era!
Casa aceasta a devenit acum o alta: au cumpărat-o nişte tineri, au restaurat-o, i-au construit etaj, nu mai seamănă cu ce-a fost. O altă viaţă, alte amintiri se ţes acum între zidurile ei, peste amintiri vechi de zeci de ani, ca un palimpsest. Acum alt copil doarme acolo după-amiaza, în alt pat dar în aceeaşi cameră, şi e la vârsta când îşi va fixa primele amintiri. Oare care vor fi acelea? În mod sigur spaţiul acestei case va fi în ele, undeva, în fundal. Şi poate peste vreo treizeci de ani va adăuga şi el o imagine la cele de aici...

Viaţa în piramidă

Percepţia spaţiului şi a timpului sunt strâns legate de vârsta celui care le percepe. Când eşti copil, casa, grădina, şcoala reprezintă un spaţiu atât de mare ... Nu aţi simţit asta când aţi revenit, adulţi fiind, în clasa în care-aţi învăţat în şcoala primară? Nu vi s-a părut clasa aceea mult mai înghesuită şi mai scundă decât o percepeaţi când eraţi şcolar? Sau timpul, mai ştiţi cât de încet trecea o zi în copilărie? O zi era plină de activităţi care mai de care mai interesante, iar între dimineaţă şi seară parcă se căsca o prăpastie cu ore infinite. Cam aşa este trecerea noastră prin viaţă, de la spaţiu şi timp aproape de infinit în primii ani de viaţă, către spaţiu şi timp mult prea finit, prea insuficient, prea puţin în viaţa adultă. Parcă am fi într-o piramidă, ne naştem la baza ei şi ne ridicăm încet-încet către vârf, văzând cum se strâmtează totul pe zi ce trece până ce nu mai avem loc în vârful ei şi ne sfârşim.

Scurtă revenire

Eh, imi joacă feste internetul! Mi-a postat ieri doar titlul, aşa că trebuie să rescriu conţinutul. Oricum, mulţumesc pentru comentariu, Graţi! Cum spuneam ieri, am stat trei săptămâni fără de internet şi am zis să vă anunţ că se poate: nu am murit, nu am slăbit, nu m-am întristat, ci am trăit printre cărţi şi iarbă verde, cu Măriuca în grija mamei mele. Deci, se poate tare bine trăi şi fără tehnologie.
Şi mai scriam ieri că voi posta câteva gânduri din "sihăstrie", dacă îmi va permite tehnologia, după ce mi-am declarat independenţa faţă de ea :)