Scurtă vizită pe blog

Ehh, de când nu am mai trecut pe aici... şi îmi e dat să văd că şi alţii din blogurile pe care le urmăresc au lăsat să treacă ani fără a le continua... Lumea evoluează în/înăuntrul internet/ului tot mai mult, eu mă îndepărtez de el, ies cu câte o fărâmă din el în fiecare zi. Facebookul mă dezamăgeşte pe zi ce trece, devine tot mai plin de lest ce merită aruncat cu totul dacă vrem să ne înălţăm, să fim liberi şi să trăim viaţa, nu să o postăm pe net sau să tragem cu ochiul la a altora... blogul rămăsese uitat într-un colţ, dar el săracul nu cere de mâncare, supravieţuieşte şi aşa, în muţenie şi întuneric.

Ziua se măreşte, cu un minut pe zi, lumina vine iar să ne cucerească. Ger, gheaţă, ceaţă, senin, lună plină, "noapte de cleştar" ... Somnul lin al copilului, cu o mână sub el, ieşită de sub plapumă, bradul ce doarme într-un colţ, o petardă izbucnind în depărtare, un om ce şi-a pierdut dragostea revine la oră târzie în căminul gol şi rece, tineri înveseliţi zăbovesc prin frig amânând despărţirea, eu cu pagina albă în faţă şi tastele sub degete pentru a pângări acest alb. Da, aşa arată noaptea asta bătrână de decembrie, atât de aproape că-i simt răsuflarea grea pe piele, iar căldura ei îmi înfioară ceafa. Noaptea mea de decembrie aici vrea să stea, să rămână prinsă pe foile astea impalpabile, inodore şi obositor de albe... Noapte bună, noaptea mea de decembrie!

"în loc cu verdeaţă de unde-a pierit toată durerea..."

Am muncit ani de zile lângă tine şi nu am reuşit să te cunosc, nu am reuşit să sparg scutul care te înconjura, să disting adevărul, să-ţi simt sufletul, inima. Ai ales să renunţi la viaţă pentru a-ţi păstra onoarea sau pentru a pune capăt suferinţei, umilinţei, ruşinii, sau pentru că ţi se răpise ceea ce era, până la urmă, viaţa ta - profesia , sau .... Nu te-ai putut ierta, te rodeau frustrări, dezamăgiri, ambiţii, invidii, iubiri şi uri,... şi atâtea care ne rod pe toţi, dar tu an de an ridicai un zid de apărare, tot mai puternic pe dinafară, care ascundea însă un suflet, o inimă ce se fărâmiţau pe zi ce trecea. Strigătul de ajutor dinăuntru era înăbuşit, aparenţa de om puternic era prea credibilă. Şi uite aşa am stat una lângă alta fără a fi acolo decât ca două practicante ale meseriei didactice... ca două drumuri paralele pe care o mică deviaţie produsă de comunicare le-ar fi putut apropia. N-a fost să fie şi tot ce ai ascuns în interior va rămâne o taină bine pecetluită sub lespedea funerară. Aveai viaţa înainte şi te puteai realiza profesional oriunde. Mare păcat că ai renunţat! Odihneşte-te în pace, Alina!

Autumnal

Forever autumn

Gânduri insomniace

De-am putea să ne provocăm amnezie parţială, ca să ne înlesnească procesul de a uita tot ceea ce ne face să suferim... Ca şi când Alzheimer ar fi soluţia salvatoare a unui organism mâncat pe dinăuntru de suferinţe provocate de amintiri: azi o persoană apropiată îţi înşală încrederea, simţi o durere acută paralizându-ţi pieptul, mâine simţi încă durerea, dar nu mai ţii minte ce anume a provocat-o, iar poimâine, durerea s-a diminuat considerabil în lipsa cauzei, iar la revederea persoanei ce a provocat-o, nici măcar nu mai ştii cine este, astfel că nu-ţi mai provoacă nicio emoţie ...
Sau să avem un buton care să redirecţioneze săgeata veninoasă ce se îndreaptă spre noi către o altă destinaţie, îndepărtată... Sau măcar un scut din oţel inoxidabil să ne apere de suferinţi...

Dar atunci, ce farmec ar mai avea trăirea? Căci durerile sunt cele ce ne pun la încercare puterile, ne întăresc pe mai departe, ne ajută să nu mai repetăm greşelile sau, din contră, ne îmboldesc în mod masochist să le repetăm. Durerile sunt etalonul pentru înţelegerea şi aprecierea bucuriilor din viaţa noastră, căci suferinţele scobesc adânc scorburi în trunchiul fiinţei noastre pentru a adăposti cu generozitate veveriţele fragile din care ni se compune fericirea.

Septembrie, aprilie...

summer has come and passed
the innocent can never last...
like my father's come to pass
seven years has gone so fast...
here comes the rain again
falling from the stars
drenched in my pain again
becoming who we are.
as my memory rests
and never forgets what I lost
wake me up when September ends.


Pentru Billie Joe Armstrong, septembrie a fost o lună a suferinţei, a durerii, a deznădejdii, fiind luna ce i l-a luat pe tatăl său de lângă el pentru totdeauna.

Eu nu pot spune, însă, "wake me up when April ends", pentru că luna aprilie concentrează de un timp pentru mine, alături de filosofia morţii, esenţa vieţii : în aprilie am conceput primul copil, în aprilie l-am născut pe al doilea, în aprilie s-a născut tatăl copiilor mei, dar în aprilie mi-am pierdut tatăl... Aprilie e deseori luna Prohodului şi a Învierii.
Deci cântecul meu ar suna, mai degrabă, "wake me up when April begins"...

Welcome home...

Să revin în blogosferă ca într-o căsuţă de unde am lipsit: aici găsesc focul arzând în sobă, simt miros de mere ce se coc pe raftul de teracotă, aud viscolul de afară şi mă cuibăresc mai bine în plapumă. Cu alte cuvinte revin "acasă", deşi în timpul scurs de la ultima postare tot în diverse "acasă" am poposit.

Un "acasă", cel mai acasă dintre toate, acasă al copilăriei şi adolescenţei, acasă al părinţilor şi bunicilor dragi - acolo am stat două luni cu fetele mele şi cu ... singura rămasă dintre cei vechi ai casei - mama. Şi ca să fie cu adevărat acasă ca pe timpuri, nu am avut internet şi m-am cufundat în lectură, impresiile notându-le frumos cu pixul pe foaia de hârtie. Mi-am revăzut colega de bancă alături de care am petrecut opt ani de şcoală, profesoara de mate din generală, profesorul de literatură universală din liceu; vecinii i-am văzut îmbătrâniţi şi i-am cunoscut mai bine pe urmaşii lor, şcolari de toate vârstele care încă mai joacă "ţările", citesc "Singur pe lume" şi Jules Verne, cântă la chitară şi ascultă Queen şi Guns'n'Roses... Am depănat cu mama amintiri, ale ei, ale mele, ale amândurora, înţelegând acum mai bine lucruri ce-mi scăpau când eram mai mică, am văzut cu alţi ochi oameni şi comportamente, dar şi treptele mâncate de ploaie ale unui vecin şi florile uitate ale copilăriei (cercică, hortensie, clopoţel roşu) în grădina unei vecine.

Anul trecut mi-a spus cineva că, pe măsură ce înaintezi în vârstă, te simţi tot mai ataşat de locurile natale, începând cu o cămăruţă, casa părintească, şcoala şi terminând cu oraşul şi împrejurimile lui. Şi cred din ce în ce mai mult că are dreptate.

Despre acest "acasă" care e, în general, pentru toţi la fel, dar, în acelaşi timp, pentru fiecare e compus din altceva, din alte senzaţii, alte amintiri, alte străluciri şi alte umbre ... despre acest ACASĂ am vrut să vorbesc aici, în virtualitatea aceasta dragă mie tocmai pentru impalpabila ei fragilitate, nu neapărat pentru că ar fi doi "acasă" opuşi, ci mai ales cu speranţa că acest ACASĂ al meu se va întâlni cu ACASĂ al tău, cu ACASĂ al lui, cu ACASĂ al ei pentru a recompune un ACASĂ ... universal.

De Rusalii

La evrei, Cincizecimea era strâns legată de sărbătoarea recoltei de primăvară, la romani, sărbătoarea de Rosalia presupunea pomenirea morţilor prin depunerea de trandafiri pe morminte, la creştini - Pogorârea Sfântului Duh marchează chiar începutul creştinismului.

În tradiţia românească, la cincizeci de zile după Paşti, ecourile păgâne se simt: Rusaliile, Căluşarii, Moşii... Rusaliile sau Rusalcele sunt, în tradiţia românească, nişte făpturi asemănătoare ielelor, iar cei pedepsiţi pentru că au văzut dansul lor pot fi vindecaţi printr-un alt dans, cu funcţie de exorcizare - dansul Căluşarilor. În ajun de Rusalii se ţin Moşii de Vară prin pomenirea (şi îmbunarea) morţilor, ale căror suflete se întorc la mormintele pe care le-au părăsit în Joia Mare.

Fiind totodată sărbătoarea legată de întemeierea creştinismului, când Duhul Sfânt s-a pogorât asupra Apostolilor dându-le puterea de a propovădui Cuvântul Domnului pretutindeni în lume, este de înţeles importanţa acordată prin declararea ca nelucrătoare a primelor două zile de Rusalii. Măcar de-am sărbători-o cum se cuvine şi de-am încerca să fim creştini după modelul cristic...