Autumnal

Forever autumn

Gânduri insomniace

De-am putea să ne provocăm amnezie parţială, ca să ne înlesnească procesul de a uita tot ceea ce ne face să suferim... Ca şi când Alzheimer ar fi soluţia salvatoare a unui organism mâncat pe dinăuntru de suferinţe provocate de amintiri: azi o persoană apropiată îţi înşală încrederea, simţi o durere acută paralizându-ţi pieptul, mâine simţi încă durerea, dar nu mai ţii minte ce anume a provocat-o, iar poimâine, durerea s-a diminuat considerabil în lipsa cauzei, iar la revederea persoanei ce a provocat-o, nici măcar nu mai ştii cine este, astfel că nu-ţi mai provoacă nicio emoţie ...
Sau să avem un buton care să redirecţioneze săgeata veninoasă ce se îndreaptă spre noi către o altă destinaţie, îndepărtată... Sau măcar un scut din oţel inoxidabil să ne apere de suferinţi...

Dar atunci, ce farmec ar mai avea trăirea? Căci durerile sunt cele ce ne pun la încercare puterile, ne întăresc pe mai departe, ne ajută să nu mai repetăm greşelile sau, din contră, ne îmboldesc în mod masochist să le repetăm. Durerile sunt etalonul pentru înţelegerea şi aprecierea bucuriilor din viaţa noastră, căci suferinţele scobesc adânc scorburi în trunchiul fiinţei noastre pentru a adăposti cu generozitate veveriţele fragile din care ni se compune fericirea.

Septembrie, aprilie...

summer has come and passed
the innocent can never last...
like my father's come to pass
seven years has gone so fast...
here comes the rain again
falling from the stars
drenched in my pain again
becoming who we are.
as my memory rests
and never forgets what I lost
wake me up when September ends.


Pentru Billie Joe Armstrong, septembrie a fost o lună a suferinţei, a durerii, a deznădejdii, fiind luna ce i l-a luat pe tatăl său de lângă el pentru totdeauna.

Eu nu pot spune, însă, "wake me up when April ends", pentru că luna aprilie concentrează de un timp pentru mine, alături de filosofia morţii, esenţa vieţii : în aprilie am conceput primul copil, în aprilie l-am născut pe al doilea, în aprilie s-a născut tatăl copiilor mei, dar în aprilie mi-am pierdut tatăl... Aprilie e deseori luna Prohodului şi a Învierii.
Deci cântecul meu ar suna, mai degrabă, "wake me up when April begins"...

Welcome home...

Să revin în blogosferă ca într-o căsuţă de unde am lipsit: aici găsesc focul arzând în sobă, simt miros de mere ce se coc pe raftul de teracotă, aud viscolul de afară şi mă cuibăresc mai bine în plapumă. Cu alte cuvinte revin "acasă", deşi în timpul scurs de la ultima postare tot în diverse "acasă" am poposit.

Un "acasă", cel mai acasă dintre toate, acasă al copilăriei şi adolescenţei, acasă al părinţilor şi bunicilor dragi - acolo am stat două luni cu fetele mele şi cu ... singura rămasă dintre cei vechi ai casei - mama. Şi ca să fie cu adevărat acasă ca pe timpuri, nu am avut internet şi m-am cufundat în lectură, impresiile notându-le frumos cu pixul pe foaia de hârtie. Mi-am revăzut colega de bancă alături de care am petrecut opt ani de şcoală, profesoara de mate din generală, profesorul de literatură universală din liceu; vecinii i-am văzut îmbătrâniţi şi i-am cunoscut mai bine pe urmaşii lor, şcolari de toate vârstele care încă mai joacă "ţările", citesc "Singur pe lume" şi Jules Verne, cântă la chitară şi ascultă Queen şi Guns'n'Roses... Am depănat cu mama amintiri, ale ei, ale mele, ale amândurora, înţelegând acum mai bine lucruri ce-mi scăpau când eram mai mică, am văzut cu alţi ochi oameni şi comportamente, dar şi treptele mâncate de ploaie ale unui vecin şi florile uitate ale copilăriei (cercică, hortensie, clopoţel roşu) în grădina unei vecine.

Anul trecut mi-a spus cineva că, pe măsură ce înaintezi în vârstă, te simţi tot mai ataşat de locurile natale, începând cu o cămăruţă, casa părintească, şcoala şi terminând cu oraşul şi împrejurimile lui. Şi cred din ce în ce mai mult că are dreptate.

Despre acest "acasă" care e, în general, pentru toţi la fel, dar, în acelaşi timp, pentru fiecare e compus din altceva, din alte senzaţii, alte amintiri, alte străluciri şi alte umbre ... despre acest ACASĂ am vrut să vorbesc aici, în virtualitatea aceasta dragă mie tocmai pentru impalpabila ei fragilitate, nu neapărat pentru că ar fi doi "acasă" opuşi, ci mai ales cu speranţa că acest ACASĂ al meu se va întâlni cu ACASĂ al tău, cu ACASĂ al lui, cu ACASĂ al ei pentru a recompune un ACASĂ ... universal.