Definiţii, aforisme

Să pierzi încrederea într-un om pe care-l ştii de ani de zile e ca şi cum ai economisi bani la bancă şi, în momentul când te-ai duce să-i ridici, ai constata că nu există nimic în cont, sau ca şi când te-ai ruga seară de seară şi ai merge duminica la biserică cu convingerea neclintită că vei fi mântuit, iar în momentul morţii ţi s-ar revela faptul că Dumnezeu nu există.

Senzaţii montane

În postarea precedentă am prezentat perspectiva mea asupra excursiei montane de vara asta, scriind dintr-o suflare ceea ce mi-a reţinut atenţia. De data aceasta nu eu, ci trupul meu (care "ştie mai mult"), va nota experienţe scurte şi unice trăite în munte, fiind astfel o perspectivă eminamente subiectivă.

• Blăniţa neagră a câinelui m-a ajutat să percep, într-o dimineaţă, particulele numeroase şi fine de apă din care e compusă ceaţa, plutind prin aer şi înconjurându-ne din toate părţile. Tot ea, neagra şi aspra blăniţă, forma un contrast puternic cu bobiţele de grindină, cam cât o zmeură, ce se aşezau pe ea şi nu se topeau imediat.

• La urcarea spre vârf, călcând pe stâncile albe acoperite de licheni verzi, la un moment dat se auzea zgomotul înfundat al unui pârâu învolburat ce curgea pe dedesubt: călcam cu atenţie pe pietrele uscate şi auzeam vuietul apei pe sub pietre, o şi zăream din când în când, iţindu-se printre două pietroaie, dar umezeala şi răceala ei rămâneau ascunse acolo.

• Florile de altitudine erau predominant galbene, dar ce plăcere să zăreşti garofiţele cărămizii, întrerupând galbenul din când în când!

• Aproape de jnepeniş erau porţiuni cu ienupăr şi fenicul şi un parfum proaspăt, indicibil, de vegetaţie montană, condimentat cu miros de cimbrişor.

• La urcuşul prin pădure mă sprijineam câteodată de trunchiul vreunui brad, pentru ca apoi să-mi râmănă o pată lipicioasă pe deget şi mirosul de răşină impregnat în piele.

• Tot la urcuş îmi potoleam setea cu afinele dulci-acrişoare şi cu măcrişul cărnos şi acru ca lămâia.

• În momentele când ne-a plouat, simţeam cum îmi bate ploaia pe piele, iar pantalonii erau atât de uzi încât pe dedesubt simţeam stropii de apă scurgându-se pe picioare.

• Apa glaciară a Lacului Lung, atât de limpede, nu putea să cureţe în întregime zoaiele de la săpun, îi simţeam tăria adăstând pe piele, iar pielea rămânea fină, strălucitoare.

• Când am intrat seara în apa Jieţului, am făcut câţiva paşi relaxată printre pietrele ude, pentru ca deodată să simt nişte ace de durere în picioare: răceala apei abia acum îmi penetra pielea, şi, chiar şi după ce ieşisem din apă, durerea încă se mai simţea.

Parâng revisited

După şapte ani am revenit cu trupa (aproape aceeaşi - deci tot în şase) în Parâng. Deşi "a picurat de ne-a nenorocit", vorba lui Bebe, am reuşit să atingem iarăşi vârful Parângul Mare (2519 m) şi am făcut şi ceva nou - am campat o noapte la Lacul Lung, la "umbra" vârfului menţionat.

Am fost mai leneşi ca de obicei, astfel că în prima zi nu am mers deloc (pe jos!), şi am campat pe malul Jieţului, puţin mai jos de Cabana Groapa Seacă unde am lăsat maşina. Seara ne-a plouat în timpul mesei şi în cort, astfel că discuţiile s-au înteţit pentru a usca cortul mare, pe care însă Marinel (posesorul lui) l-a "botezat" cu o cană de vin, că tot era nou.

A doua zi am trecut pe lângă Refugiul Agăţat, unde făcusem popas acum şapte ani, am scris în cartea de oaspeţi şi am mers mai departe, printre pietre şi afine, ciuperci, fragi şi zmeură, flori galbene şi cărămizii, regăsind mai puţine rămăşiţe ale avionului căzut cine ştie când. Dar ploaia ne-a stricat planul de a ajunge în vârf: înainte de a ajunge la Lacul Lung ne-a prins o ploaie torenţială amestecată şi cu grindină care, deşi ne-am adăpostit pe sub stânci, ne-a făcut ciuciulete. Doar Mariana şi Bebe au fost norocoşi, ei adăpostindu-se într-o grotă strâmtă ca o vizuină unde nici vântul nu ajungea să trimită stropii. Am fost nevoiţi să punem cortul ca să ne putem schimba şi usca, şi pentru că era ora şase am hotărât să atingem vârful a doua zi dimineaţă, deşi acesta ne făcea insistent cu ochiul, ademenindu-ne, mai ales pe Cristi. Totuşi, cum apăruseră nişte musculiţe cam "muşcătoare", ne-am băgat în cort la o şeptică în şase, la lumina lumânărilor, unde echipa lui Marinel a mâncat bătaie, deşi nu a vrut, în final, să recunoască. Noaptea s-a sforăit şi s-au auzit fâşâituri pe lângă corturi, ceea ce a cam speriat-o pe Mariana, care a crezut că o fi vreun urs, pentru ca a doua zi dimineaţa să găsim câinele negru cu care ne intersectasem seara (el venea din vârf, noi urcam, plouaţi, să punem corturile) aşteptându-ne să urcăm pe vârf.

A treia zi ne-am trezit cu o ceaţă ce dădea târcoale corturilor, ascunzând şi creasta şi valea, de nici nu ziceai că eşti la o altitudine de circa 2000 de metri. După ce am băut ness rece, ceai cald şi cafea caldă, ne-am urnit spre vârf, lăsându-l pe Roli de pază la bază. Sărind de pe-o piatră pe alta, însoţiţi de câinele negru montaniard, am ajuns în şa, de unde priveliştea căldărilor şi a lacurilor glaciare era superbă. Se vedea şi o turmă de oi, iar Marinel ne arăta că suntem la graniţa dintre Ardeal şi Oltenia. Am urcat apoi şi pe vârf, unde ne-am întâlnit cu un grup de cehi din Brno, dar şi cu ceaţa care nu ne-a lăsat să vedem mai nimic în jur (înafara vârfului Cârja, pe care Mariana porni să-l cucerească, părând de neoprit în elanul ei de căţărare, dar ascultând totuşi sfatul lui Marinel de a pune frână.) Am făcut poze "ca la nuntă" cu indicatorul ruginit şi ceaţa din spatele său (să nu uit de momentul sponsorului - Divinol!), pentru ca apoi să coborâm încet-încet până la corturi. Acolo, Roli ne-a spus că făcuse plajă şi diverse poze cât lipsisem noi. Harnici, am strâns corturile, am mâncat şi am purces la drum. Ciudat, dar drumul de întoarcere, deşi era coborâtor, ni s-a părut cu mult mai lung decât fusese la urcare. Refugiul Agăţat parcă nu mai apărea, resturile de avion - nici ele, pădurea era departe... Când în sfârşit am intrat pe drumul forestier, după ce eu am tras câteva trânte fie pe stânci ude, fie pe rădăcini de brad ude, a început iar o ploaie torenţială, precedată de o grindină ce părea paşnică. Am stat în pădure, dar ne-am udat suficient, chiar şi câinele ce se ascundea sub izoprena mea şi între picioarele Marianei, aşa că ne-am grăbit să ne continuăm drumul către maşină. Când am ajuns la maşină să ne schimbăm şi să aranjăm rucsacii, ploaia iar ne-a ţinut pe loc.

În sfârşit în maşină, am mers pe un drum cu totul nou pentru mine, de la Groapa Seacă la Voineasa, făcând un mic popas şi în staţiunea Vidra, cu hotelurile ei dezolant de pustii şi frumuseţea lacului Vidra şi a pădurilor şi munţilor ce se zăresc de aici. Am ajuns înainte de miezul nopţii în Piteşti, unde la "debarcarea" lui Cristi iar ne-a aşteptat ploaia.

A fost o ieşire mai scurtă ca cea de acum şapte ani, dar nelipsită de pitoresc, de poveşti la cort, de lecţii de istorie predate de Bebe, de fotografii reuşite semnate de Roli şi Marinel, de râsetele şi veselia Marianei şi de pasul grăbit, mereu fruntaş, al lui Cristi.

Ceea ce sperăm să se întâmple şi la anul!