Noapte de decembrie macedonskiană

Pustie şi albă e camera moartă...
Şi focul sub vatră se stinge scrumit... […]
Pustie şi albă e-ntinsa câmpie...
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...
Sălbatică fiară, răstriştea-l sfâşie,
Şi luna-l priveşte cu ochi-oţelit... […]

Nămeţii de umbră în juru-i s-adună... […]
În zare, lupi groaznici s-aud, răguşit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbuşit...
Iar crivăţul ţipă... — dar el, ce-a greşit?
    Un haos, urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare şi-n gându-i ş-afară,
Şi luna e rece în el, şi pe cer...
Şi bezna lungeşte o straşnică gheară,
Şi lumile umbrei chiar fruntea i-o cer...
    Şi luna e rece în el, şi pe cer.

Winter reloaded

De astăzi s-a întors iarna. Ninge, dar nu ca-n poveşti, ci ca-ntr-o povestire fantastică sumbră, cu cer plumburiu, umezeală şi semiîntuneric ce anunţă posibile prezenţe supranaturale (neidentificate). Am vrut să surprind ninsoarea cu un bliţ ... parcă şi vedeam fulgii de nea suspendaţi, de parcă ar fi fost legaţi cu aţă pescărească de cer, parcă şi vedeam totul încremenit în jur, suspendat în timp, dar la ce bun? O asemenea fotografie ar fi pierdut esenţialul: foşnetul abia perceptibil al ninsorii, pe care cu greu îl mai auzi în tumultul oraşului, dar cu o ureche puţin antrenată, care-şi aminteşte acest foşnet dintr-o noapte târzie de iarnă cu zăpadă virgină şi o linişte aproape ameninţătoare (salvată doar de albul "atoateacoperitor"), cu această ureche antrenată îl poţi simţi şi acum, printre voci şi hârâitul maşinilor, printre uşi trântite şi croncănit de ciori.

Welcome back, dear winter!

Anul 2013...

   A trecut şi mult-prezisul sfârşit al lumii "potrivit calendarului mayaş", şi ca atâtea altele prezise, nu s-a sfârşit nici măcar un colţ de lume (în sens propriu), astfel ca iată-ne în 2013! Un an conţinând la final o cifră cu ghinion şi care începe într-o zi cu ghinion, marţea, după cum ar zice superstiţioşii. Dar atunci, două ghinioane nu se anulează oare reciproc, ducând la un an cu noroc? Eu una aşa le doresc tuturor celor dragi şi cunoscuţi, şi prieteni şi amici, şi vizitatori ai acestui blog: un An Nou cu noroc în toate, cu sănătate de fier, cu vreme blândă care să ne influenţeze pozitiv starea de spirit, cu loc de sperat şi de proiectat în inimile şi minţile noastre, cu putere de împlinit şi de iubit în suflete!

LA MULŢI ANI, 2013!

Scurtă vizită pe blog

Ehh, de când nu am mai trecut pe aici... şi îmi e dat să văd că şi alţii din blogurile pe care le urmăresc au lăsat să treacă ani fără a le continua... Lumea evoluează în/înăuntrul internet/ului tot mai mult, eu mă îndepărtez de el, ies cu câte o fărâmă din el în fiecare zi. Facebookul mă dezamăgeşte pe zi ce trece, devine tot mai plin de lest ce merită aruncat cu totul dacă vrem să ne înălţăm, să fim liberi şi să trăim viaţa, nu să o postăm pe net sau să tragem cu ochiul la a altora... blogul rămăsese uitat într-un colţ, dar el săracul nu cere de mâncare, supravieţuieşte şi aşa, în muţenie şi întuneric.

Ziua se măreşte, cu un minut pe zi, lumina vine iar să ne cucerească. Ger, gheaţă, ceaţă, senin, lună plină, "noapte de cleştar" ... Somnul lin al copilului, cu o mână sub el, ieşită de sub plapumă, bradul ce doarme într-un colţ, o petardă izbucnind în depărtare, un om ce şi-a pierdut dragostea revine la oră târzie în căminul gol şi rece, tineri înveseliţi zăbovesc prin frig amânând despărţirea, eu cu pagina albă în faţă şi tastele sub degete pentru a pângări acest alb. Da, aşa arată noaptea asta bătrână de decembrie, atât de aproape că-i simt răsuflarea grea pe piele, iar căldura ei îmi înfioară ceafa. Noaptea mea de decembrie aici vrea să stea, să rămână prinsă pe foile astea impalpabile, inodore şi obositor de albe... Noapte bună, noaptea mea de decembrie!

"în loc cu verdeaţă de unde-a pierit toată durerea..."

Am muncit ani de zile lângă tine şi nu am reuşit să te cunosc, nu am reuşit să sparg scutul care te înconjura, să disting adevărul, să-ţi simt sufletul, inima. Ai ales să renunţi la viaţă pentru a-ţi păstra onoarea sau pentru a pune capăt suferinţei, umilinţei, ruşinii, sau pentru că ţi se răpise ceea ce era, până la urmă, viaţa ta - profesia , sau .... Nu te-ai putut ierta, te rodeau frustrări, dezamăgiri, ambiţii, invidii, iubiri şi uri,... şi atâtea care ne rod pe toţi, dar tu an de an ridicai un zid de apărare, tot mai puternic pe dinafară, care ascundea însă un suflet, o inimă ce se fărâmiţau pe zi ce trecea. Strigătul de ajutor dinăuntru era înăbuşit, aparenţa de om puternic era prea credibilă. Şi uite aşa am stat una lângă alta fără a fi acolo decât ca două practicante ale meseriei didactice... ca două drumuri paralele pe care o mică deviaţie produsă de comunicare le-ar fi putut apropia. N-a fost să fie şi tot ce ai ascuns în interior va rămâne o taină bine pecetluită sub lespedea funerară. Aveai viaţa înainte şi te puteai realiza profesional oriunde. Mare păcat că ai renunţat! Odihneşte-te în pace, Alina!

Autumnal

Forever autumn

Gânduri insomniace

De-am putea să ne provocăm amnezie parţială, ca să ne înlesnească procesul de a uita tot ceea ce ne face să suferim... Ca şi când Alzheimer ar fi soluţia salvatoare a unui organism mâncat pe dinăuntru de suferinţe provocate de amintiri: azi o persoană apropiată îţi înşală încrederea, simţi o durere acută paralizându-ţi pieptul, mâine simţi încă durerea, dar nu mai ţii minte ce anume a provocat-o, iar poimâine, durerea s-a diminuat considerabil în lipsa cauzei, iar la revederea persoanei ce a provocat-o, nici măcar nu mai ştii cine este, astfel că nu-ţi mai provoacă nicio emoţie ...
Sau să avem un buton care să redirecţioneze săgeata veninoasă ce se îndreaptă spre noi către o altă destinaţie, îndepărtată... Sau măcar un scut din oţel inoxidabil să ne apere de suferinţi...

Dar atunci, ce farmec ar mai avea trăirea? Căci durerile sunt cele ce ne pun la încercare puterile, ne întăresc pe mai departe, ne ajută să nu mai repetăm greşelile sau, din contră, ne îmboldesc în mod masochist să le repetăm. Durerile sunt etalonul pentru înţelegerea şi aprecierea bucuriilor din viaţa noastră, căci suferinţele scobesc adânc scorburi în trunchiul fiinţei noastre pentru a adăposti cu generozitate veveriţele fragile din care ni se compune fericirea.