Viaţa ca surfing

Trec zilele, se succed anotimpurile, Maria creşte şi noi îmbătrânim. Durerea pierderii tatei s-a aşezat, cuminte, într-un locaş, amintirile au devenit acum mai puternice, mai clare. Vărul meu a devenit şi el tată (tot de fetiţă - atâtea fetiţe în familia noastră!). Eu am terminat teza, mai am ultimul pas, susţinerea finală, şi gata! (deşi credeam că o să răsuflu uşurată după ce mi-a stat pe cap atâta timp, nu simt deloc uşurare, am doar satisfacţia lucrului terminat şi făcut din inimă). După vreo două luni de oboseală şi lipsă de energie, acum, când vine iarna, îmi recapăt forţele şi mă pregătesc pentru "un nou început" (vorba clişeului).

Mă uit, spectatoare, la reprezentaţia asta: naştere, botez, pauză profesională, moarte, naştere, reuşită profesională şi ce mai urmează. Farmecul irezistibil al vieţii, dureri şi bucurii ce ne-mpletesc riduri pe faţă, noi - vieţuitorii - ca nişte surferi care sunt fie deasupra valului celui mai înalt, stăpânind oceanul, fie ratează valul şi aproape se îneacă prinşi de furia apei de dedesubt, dar rămân mereu atraşi de magia apei, mereu în mijlocul ei, niciodată săturându-se de surprizele pe care aceasta li le oferă.

În noi e loc numai de iarnă
Vom îngheţa sub ultim ger
Orbecăind pe copci de gheaţă
Ca un stingher spre alt stingher....

.... Schimbări mai grave decât moartea
Au fost şi sunt şi vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Şi vin nebuni să facă schi,
Şi ninge până la prăsele
Ninsoarea intră-n trupul tot
E-un dans de oameni de zăpadă
Ce-mbrăţişarea n-o mai pot.

Adrian Păunescu