Oamenii fantastici de lângă noi

De ce fantastici? Pentru că într-o lume a neseriozităţii, a filozofiei lui "lasă-mă să te las", a manelelor, banilor şi duşmanilor, a diplomelor luate pe bandă, a clubbingului blazat, a tristeţii emo, a abisului dintre generaţii etc. ... un tânăr normal (aşa mi se pare mie - normal) este echivalentul unei apariţii supranaturale.

Tânăra despre care vreau să scriu are 24 de ani, e în ultimul an la economia turismului la UBB, îşi scrie cu pasiune teza de licenţă şi se pregăteşte pentru un masterat. E plină de entuziasm şi de viaţă, iubeşte copiii, vara lucrează în străinătate la cules de mere pentru a-şi câştiga un ban cinstit. E numai zâmbet şi trăieşte fiecare clipă din plin.

Acum să mergem puţin în trecut. S-a născut şi a crescut la casa de copii, nu-şi cunoaşte părinţii. În prezent locuieşte cu alţi cinci orfani într-un apartament de 3 camere şi primesc "de la stat" alimente, cu regularitate, gătindu-şi singuri: cartofi, fasole, orez, carne şi lactate (mai rar), pâine. Peste doi ani nu mai are unde să locuiască, se consideră că de la 26 de ani e pe picioarele ei.

Prima păpuşă a primit-o la opt ani, în schimb ştie să tricoteze, să gătească şi pur şi simplu nu poate sta degeaba. Pe mine mă uimeşte cât de frumos s-a autoeducat, cât e de harnică şi de săritoare şi mi-aş dori ca Maria să posede mai târziu măcar câteva din calităţile ei. Iar prezenţa ei, câteva ore pe săptămână, în casa noastră, ne aduce aminte că în viaţă e bine să te bucuri de ceea ce eşti şi ceea ce ai (în primul rând sănătatea şi familia) şi nu să fii mereu nefericit că nu eşti mai mult sau că nu ai mai mult.

Unii au mult mai puţine şi ştiu, totuşi, să fie fericiţi...

Eminescu...

"Pururi tânăr, înfăşurat în manta"-i de nemurire ...

Fie că-l iubim , fie că-l urâm, fie că-l citim pentru că ne e dor de el, pentru că empatizează cu trăirile noastre sau doar din datorie patriotică, de două ori pe an, contează că Eminescu nu ne lasă /ca Eminescu să nu ne lase indiferenţi, poezia lui având, înainte de toate, forţă de expresie.

Eminescul meu s-a creionat în şcoala generală (mai ales datorită dirigintei, d-na Elena Marinescu, Şcoala Generală Nr. 2, Câmpulung Muscel), când recitam la fiecare festival "Cântarea României", poezia Dintre sute de catarge. În liceu am fost fascinată de Memento mori şi de Luceafărul, acum mă "lupt" cu Sărmanul Dionis şi fantasticul aferent, dar cel mai mult îmi place La steaua, pe cât de adevărată din punct de vedere astronomic (o strofă din ea a reprezentat prima lucrare la Geografie din clasa a IX-a, ca verificare a cunoştinţelor de astronomie oferite în primele săptămâni; era o lucrare tradiţională pe care o dădea profesorul nostru, dl. N. Munteanu de la Liceul Dan Barbilian, Câmpulung Muscel), pe atât de convingătoare pe plan sentimental. O redau "cu formele şi punctuaţia autorului" din volumul M. Eminescu, Poesii, ediţie critică sinoptică de N. Georgescu, Editura Floare Albastră, Bucureşti, 2004, p. 182.

LA STEAOA

La steaoa care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

Ascultaţi şi o variantă muzicală a acestei poezii.

După sărbători

Şi au trecut şi sărbătorile, cu moşi darnici în jucării (pentru Maria), bomboane (pentru noi) şi lucruri de îmbrăcat (pentru toţi),
cu un brăduţ cam "chel" (ca s-o citez pe aceeaşi Andreea dintr-o postare anterioară, care, deşi şi-a rupt mânuţa la patinoar, nu şi-a pierdut energia şi umorul),
cu sarmale de Crăciun care, nereuşindu-ne împachetarea, s-au transformat în varză a la Cluj,
cu tăierea moţului Mariei când, respectând obiceiul, i s-a prezentat tava cu obiecte şi a ales, pragmatică, mobilul, rujul şi banii,
cu petrecerea Revelionului care a constat în program de răsfăţ cu Maria până la 10, friptură cu cartofi natur, şampanie şi răsfăţ pentru părinţi la un film bun,
cu prima aniversare a Mariei - a făcut 1 an pe 1.1.2010 :) care a primit tort cu o faţă zâmbitoare de emoticon,
cu Boboteaza şi Sf. Ion însoţite de o căldură primăvăratică.
Să fim sănătoşi, solidari şi sprinteni în 2010, ceea ce vă dorim şi vouă, celor care poposiţi aici!
La mulţi, fericiţi şi împliniţi ani!

Iarnă veselă, iarnă tristă...

M-am născut iarna. La fel fratele meu, la fel tatăl meu. La fel celălalt frate al meu (vărul primar) şi, mai apoi, prima fetiţă a fratelui meu, şi, de curând, fetiţa mea. Poate de aceea îmi place iarna, nu îmi provoacă repulsie, ci o bucurie copilărească. Iarna mă trezeşte la viaţă, frigul îmi "decongestionează" creierul, zăpada mă face să mă simt mai curată, într-un cuvânt, iarna îmi provoacă senzaţia unei întineriri.

Sunetul aproape insesizabil al fulgilor de zăpadă ce se aşază peste stratul deja format, mirosul cozonacilor din cuptor în căldura bucătăriei, mâna care mi se lipeşte de clanţă din cauza gerului, colindele cu glas de clopoţei şi nemaipomenita senzaţie pe care o am privind pe geam cum ninge - senzaţia că fulgii stau pe loc iar eu zbor, repede-repede, din ce în ce mai sus, în cer : aceasta este iarna mea.

Acum 10 ani, într-o zi geroasă de iarnă cu zăpadă care trosnea sub talpă, a fost înmormântat bunicul meu matern. Un an mai târziu, tot iarna, bunica mea maternă l-a urmat. Încă un an mai târziu şi bunicul meu patern s-a dus. Trei ierni consecutive cu tot atâtea tristeţi, dar pare că gerul, zăpada şi cerul albastru intens au făcut durerile mai uşor de suportat.

Se pare că iarna rămâne în viaţa mea un anotimp esenţial, cu cazematele de zăpadă din copilărie, depresiile statului în casă de acum, pârtiile şi hopurile săniuşului de altădată, bradul pe care-l pregătim acum pentru cea care va crede câţiva ani buni în moş.

A venit Iarna. Iarna veselă, iarna tristă.

Debuturi

Maria a început să bifeze (de fapt nu ea, ci noi, părinţii!), la realizări, multe activităţi care încep cu "prima". În ultima săptămână din octombrie, a fost tare harnică în acest sens: luni, pe 26, ne-am trezit cu ea că merge de-a buşilea, miercuri a primit primul sărut de la un băieţel, iar la despărţirea de el a plâns (primii fiori ai dragostei ce vor fi repede uitaţi), joi i-a dat primul dinte (primul "pupinel" - cum l-a botezat tatăl ei), iar duminică, adică la împlinirea a 10 luni, a făcut la oliţă. După acea săptămână de debuturi, s-a mai oprit niţel, iar ieri a hotărât că e cazul să se ridice singură pe picioarele ei, sprijinindu-se de marginea pătuţului.

Ce ciudat intrăm în lume, cu câtă bucurie facem pentru prima dată lucruri care apoi vor deveni mult prea obişnuite ca să le mai conştientizăm (ar trebui s-o înregistrez cum chiuie cu gura până la urechi când se ridică în picioare), şi multe din aceste "prime dăţi" rămân doar în amintirea altora, de obicei a părinţilor ...

Superstiţii de Sf. Dumitru

Sf. Dumitru, patron al păstorilor, celebrat astăzi, este însoţit de o serie de superstiţii:
- ziua de azi prevesteşte ce iarnă vom avea:
* dacă e o zi friguroasă, va fi iarnă bună;
* dacă e lună plină şi senin, iarna va fi cu moină;
* dacă este nor, vânt şi ploaie, vor fi zăpezi mari şi geruri;
* dacă este lună nouă, iarna va fi scurtă şi uşoară.
- în mediul păstoresc, astăzi se pune dulama (haină îmblănită) între oi, cu acelaşi scop, de a prevesti cum va fi iarna: dacă se culcă pe ea o oaie neagră, iarna va fi uşoară, dacă se culcă o oaie albă, iarna va fi grea;
- nu se munceşte pentru ca oamenii să fie feriţi de boli şi animalele de lupi;
- astăzi se termină semănatul usturoiului;
- tot astăzi se tunde coama cailor, să aibă păr frumos;
- este ziua "soroacelor" (în care se încheie învoieli pentru slujbe, închirieri).

Să închei cu LA MULŢI ANI! celor ce poartă acest nume sau derivate din el.
Şi aveţi grijă ce oaie se culcă azi pe dulamă!

Hai la Focu' lui Sumedru!

În seara aceasta, când eram copil şi, mai târziu, adolescentă, mergeam la "Focul lui Sumedru", prilej de bucurie, de primit nuci, covrigi şi gogoşi, iar, mai târziu, de cântări pe lângă o chitară, evident, rece. Poate nu mulţi aţi fost vreodată la Focul lui Sumedru, aşa că voi trece în revistă tradiţia legată de el.

O incursiune în folclor ne prezintă acest obicei ca fiind de origine păgână, celebrând moartea şi renaşterea prin ritualul incinerării (moartea era semnificată de tăierea unui arbore, iar renaşterea de incinerarea lui).

Sumedru este un zeu autohton, înfăţişat ca un bărbat obişnuit, fie păstor,fie crescător de animale, care se metamorfozează pe timpul nopţii în porc (simbol al spiritului grâului), iar în cadrul ceremonialului Focului lui Sumedru devine un brad care e tăiat din pădure şi incinerat în timpul unui ospăţ nocturn.

Pentru ţăranul român, focul avea rol de purificare şi regenerare, resturi de cenuşă fiind luate pentru fertilizarea grădinilor. Mai mult, focul servea la câştigarea bunăvoinţei strămoşilor în vederea asigurării unui an cu recolte bogate. Copiii erau puşi să sară peste foc pentru a fi sănătoşi şi norocoşi tot anul. Ei primeau de la femei nuci, struguri, prune uscate.

După creştinarea teritoriului românesc, Sumedru a fost asociat cu Sf. Mare Mucenic Dumitru de la Tesalonic, sărbătorit pe 26 octombrie. Sumedru anunţă, în cadrul anului pastoral, venirea iernii (se spune că el încuie vara şi desfrunzeşte codrul), care se va termina abia la Sângeorz (Sf. Gheorghe) pe 23 aprilie.

Obiceiul Focului lui Sumedru se păstrează mai ales în zonele de deal şi munte, asociate cu creşterea vitelor şi păstoritul, fiind întâlnit în judeţele Argeş, Braşov, Sibiu.

Chemarea tradiţională cu care flăcăii umblau prin sat invitând lumea la foc s-a păstrat până astăzi: "Hai la Focu' lui Sumedru / C-a mâncat lupu' iedu'!" S-a mai păstrat bucuria de a participa la acest eveniment, mai ales din partea copiilor şi a tinerilor, şi ceea ce păstrez eu intact în minte este mirosul înţepător de cenuşă ce plutea în jurul rugului şi a doua zi dimineaţa, când treceam pe lângă el în drum spre şcoală.