Prezenţă în absenţă

Şi au trecut două luni, două luni de acomodare cu lipsa tatei. În ziua pomenii de şase săptămâni, plecând de la restaurant să-mi adorm fata, am avut un sentiment de gol: casa părintească era pustie, curtea, grădina, deşi toate verzi, explodând parcă de atâta verde şi de parfumul ierbii şi al ploii zilnice, duceau dorul prezenţei lui: tata stătea toată ziua în grădină, mai plivea o floare, mai săpa un strat, mai altoia un pom, mai cosea iarba, mai curăţa via.

Şi totuşi, tata e atât de prezent. Aici, acasă, am o bibliotecă (demontabilă) făcută de el, cu rafturi din lemn date cu lac, am patru scaune pe care tot el le-a recondiţionat din nişte scaune vechi, plus un scăunel din lemn realizat integral de mâna lui, singurul pe care ajunge să se aşeze Maria. Casa părintească, însă, e plină de prezenţa mâinilor lui: de la renovat ziduri, văruit, tencuit, la gresie şi faianţă, de la baia făcută de el cap-coadă la ramele de tablouri, rafturile de cărţi, scaune şi obiecte tradiţionale recondiţionate, goblenuri... Toate astea sunt obiecte palpabile.

Dar tata mai e lângă mine şi în fiecare moment când mă gândesc sau scriu la teză. Tata a fost cel care, prin liceu, mi-a pus în mână prima carte cu texte de Edgar Allan Poe, care atunci mi s-a părut cam alambicat şi greu de înţeles, dar apoi am rămas îndrăgostită pe viaţă de el. Tot tata mi-a mai dat într-o zi, cumpărată de la anticariat, o carte de Povestiri stranii selectate din literatura anglo-saxonă (două dintre acestea făcând parte din corpusul ales de mine).

Am notat doar câteva din multele mărci ale prezenţei tatei care s-a dus "să moară puţin", dar e mereu aici, lângă mine şi lângă cei ce l-am cunoscut şi iubit.

Şi ceva de bine ...

Azi pe la prânz, deşi îi curgea nasul şi avea temperatură, iar noaptea nu prea a dormit deloc, Maria şi-a luat, în sfârşit, inima în dinţi şi a păşit singură, sigură pe ea şi fără a aştepta să o prindă cineva la capătul drumului. Abia acum are echilibru şi stabilitate, ceea ce i-a dat încrederea de a merge paşi mulţi la rând fără ajutor.

Şi uite-aşa, ne-a făcut ea un cadou de 1 iunie, în avans! Un cadou din care am învăţat un lucru: oricât de bolnav ai fi (fiziceşte sau sufleteşte), viaţa trebuie să-şi urmeze cursul, trebuie să te reintegrezi încet-încet în valurile ei, căci altfel, dacă nu eşti atent, te îneci într-o bună zi.

Ce se ascunde în spatele unui anunţ

Pe strada copilăriei mele am văzut, în ziua de Rusalii, un anunţ scris frumos cu cretă pe zidul unui gard: VÎND VACĂ. REL. ÎN CURTE. Un anunţ oarecare în spatele căruia se ascunde o mică dramă.

Proprietarul vacii, "nea Titică" cum îi spun vecinii, e paralizat de peste şase săptămâni. Văduv, e îngrijit de fiica lui şi de fiul lui, printre picături, amândoi având serviciu şi fiind apoi ocupaţi cu gospodării mari (fân, animale etc.) Nea Titică nu mai poate vorbi, nu se poate mişca, dar în fiecare zi cere să i se arate vaca, vaca lui dragă, pe geam. Îi e frică să nu i-o vândă.

Am două amintiri cu nea Titică. Eram foarte mică într-o sâmbătă seara când a venit cu degetul tăiat în batistă, gâlgâind de sânge, să-l ducă tata la spital. Tăiase lemne cu circularul, iar doctoriţa, supărată, a mormăit : "Apoi nu vă mai potoliţi cu munca asta nici sâmbătă seara!" Apoi, pentru că nea Titică era cofetar, pe timpul lui Ceauşescu, la dânsul comandam an de an, de ziua mea, bomboane fondante ca să servesc colegii de clasă. Erau un deliciu, iar nucile trebuiau aduse de acasă.

Revin la prezent. Acum două săptămâni, ginerele lui nea Titică a căzut la pat, fiind dus de urgenţă la Bucureşti; se pare că are tumoare la creier, inoperabilă. De aici, decizia fetei lui nea Titică de a vinde vaca, pentru a cărei îngrijire nu mai are nimeni timp.

Acum un an ...

Anul trecut, în mai, mergeam pentru prima dată cu Maria la Câmpulung. Am râs (deşi tata slăbise mult), am admirat liliacul ce niciodată nu făcuse atâtea flori (tata îl curăţase mai în profunzime decât de obicei) - aşa eram anul trecut.





Anul acesta, în mai, am revenit acolo pentru pomenirea de 40 de zile: lalelele galbene erau la fel de mândre ca anul trecut, liliacul n-a mai avut atâtea flori, iar tata nu mai era..

Timpul...

Scrisoare

De când ai plecat, tată, nu mă mai gândesc la tine cu o strângere de inimă, cu întrebări nerăspunse, cu gândul la cât de mult ai mai slăbit, sau cât de palid eşti, sau câtă putere mai ai, sau câte dureri nespuse. De când ai plecat, mă gândesc la tine, în fiecare zi, cu o lacrimă în colţul ochiului, dar cu o linişte că acum eşti acolo, în locul „de unde a plecat toată durerea”.

Te-am văzut coborât sub lespedea albă, în zi de aprilie luminată, lespedea rece, tu rece, florile roşii nemairespirânde, dar după ce-au cimentat lespedea sigilând-o, m-am uitat în jur şi m-am liniştit. În sus sunt dealurile ce vor înverzi curând, pădurea de brad e aproape, să vâjâie vântul prin ea, iar în depărtare se văd munţii acoperiţi de zăpadă, munţii ce ţi-erau atât de dragi şi pe care i-ai cutreierat fie iarnă, fie vară.

Acum va veni, în sfârşit, primăvara, după cea mai lungă şi mai grea iarnă, vor înflori pomii şi-ţi vor împodobi mormântul cu miresme proaspete. Şi biserica din deal va veghea clopoţind duminica, şi munţii te vor saluta, milităreşte, cu mâna la creştet, iar noi te vom avea întotdeauna în gând pentru că aici vei fi mereu viu, trăind din plin alături de noi, zi de zi.

De Paşti

Urarea mea de Paşti sună aşa: să aveţi parte de ceea ce vă doriţi, să fiţi alături de cei care vă sunt cel mai aproape, să faceţi ceea ce vreţi şi să fiţi în starea sufletească la care jinduiţi! Un Paşte aşa cum îl aşteptaţi!

De la Bach la Nokia şi înapoi

Dacă ar fi avut telefon mobil, oare ce tonuri de apel ar fi ales Bach?

Eu una, ca fericită posesoare a unui bătrân Nokia 1100 (speculat cu ceva timp în urmă ca fiind cel mai scump telefon al momentului ), am bucuria de a savura o varietate de tonuri de apel, împreună cu Maria, dar două dintre ele îmi plac cel mai mult, Badinerie şi Fuga. Amândouă sunt compoziţii aparţinând lui Johann Sebastian Bach şi vă propun să ne delectăm împreună cu variantele complete şi originale ale celor două piese simfonice ajunse banale tonuri de apel pe telefon:

• badinerie
• fuga (de la 3:56 )
  

Şi, că tot veni vorba de Bach, duminică, pe 21 martie, s-au împlinit 325 de ani de la naşterea sa.