Copiii spun ...

După postarea precedentă, Adriana, o prietenă de-a Anielei, mi-a spus aşa: "poza Mariei şi pozele celorlalţi bebeluşi (mulţi la număr) din jurul meu mă fac să fiu mai puţin revoltată. Când mă gândesc totuşi cât sunt ei de fericiţi acum (sau de inocenţi) că nu ştiu că oamenii mor..."
Drept pentru care m-am gândit să împărtăşesc acum câteva mostre ale felului inocent, diferit de al nostru, în care văd copiii lumea. E vorba de fetiţa unor prieteni, Andreea, în vârstă de şase ani, care ne-a făcut zilele trecute o vizită. Iată câteva "vorbe de duh" de-ale ei:

• La întrebarea "La ce foloseşte suzeta?" Andreea susţine că aceasta "ţine de cald la gură".
• Vorbind despre tatăl ei spune: "Tata lucrează la jandarmerie, dar e electrician" (oare ce rol are adversativul dar? probabil Andreea e la curent cu reorientarea profesională contemporană ...)
• Povestind Albă-ca-Zăpada, Andreea susţine că, după moartea mamei eroinei principale, tatăl său a "angajat" o mamă vitregă. Iar mai apoi, la întrebarea "Cine e cea mai frumoasă din ţară?" oglinjoara răspunde aşa: "Uite, nu pot să-ţi spun, dar Albă-ca-Zăpada este." (ce oglindă nehotărâtă, păi e secret sau nu?)
  

Evocare

Vara aceasta se împlinesc doi ani de când Aniela nu mai e... O viaţă la începuturi, plină de speranţe, proiecte şi trăire; o femeie finuţă, acesta e epitetul pe care mi-l evoca, cu piele albă, păr blond şi moale şi ochi calzi, de căprioară ... toate acestea nu mai există azi. O femeie cu nume predestinat sacrificării (mielul creştin...), iubitoare de animale (în special felinele), cu cariera universitară în plină ascensiune (se înscrisese la doctorat), cu o familie proaspăt formată alături de soţul ei, Cosmin.
Şi a venit el, cancerul, tumoarea pe creier... începând cu dureri de cap, o vară întreagă de dureri, apoi examene clinice, tratamente, căderea părului, spital, paralizie şi stat în pat, lunile de primăvară petrecute în pat, între patru pereţi, cu pisica lângă ea, şi din când în când cu laptopul în braţe...
Ultima dată am văzut-o iarna, la spitalul din Piteşti, se trezise după un tratament, era obosită şi probabil extenuată de dureri, şi totuşi a găsit puterea să zâmbească ... Ultima dată am vorbit pe messenger cu ea în mai, despre două decese, al lui Octavian Paler şi al părintelui Galeriu, şi-mi mărturisea că a plâns când a auzit de moartea lui Paler, care îi amintea de bunicul ei... Şi tot atunci îmi spunea că există soluţie pentru însănătoşirea ei, în China, prin operaţie cu celule stem, dar e o listă de aşteptare foarte lungă... Şi nu i-a mai fost dat să aştepte, deşi ea spera că toamna se va întoarce la universitate să predea...
Ea este ANIELA, aşa cum am simţit-o eu...

Cântar

A măsura singurătatea? E ca şi cum
ai aduna şi-ai cântări particulele fine
rămase pe epidermă după ce-ai ţinut
între degete zbătându-se fluturele
rătăcit în camera ta gri.

Bizarerii - filosofări de noapte

Citeam mai deunăzi un articol despre mamuţi în National Geographic. Multe lucruri demne de reţinut acolo, printre care şi un lucru practic: cum păstrau oamenii din vechime carnea ca să nu se strice - o ţineau într-o apă stătătoare din care se adăpau animalele, şi astfel bacteriile o conservau, iar acidul lactic îi dădea un miros care nu îmbia alte animale să o guste. Dar eu vreau să ajung la altceva, o frază din acest articol care mă atinge personal: pentru orice mamifer, naşterea este un eveniment traumatizant, un şoc. Îmi aduc aminte că doctoriţa ginecolog care mi-a urmărit sarcina, d-na Carmen Stoica (o profesionistă din toate punctele de vedere), spunea că, păstrând proporţiile, un adult ar suporta foarte greu, sau nu ar suporta deloc, chinurile prin care trece un copil când se naşte. Ciudată e viaţa, începe cu durere, cu traume, dar cu norocul de a fi 'amnezic' până pe la trei ani, e presărată cu de toate, cu dureri care, cum se zice, dacă nu te doboară, te fac mai puternic, cu bucurii şi fericiri, cu lacrimi şi surâsuri ... dar amnezia din primii ani nu mai apare (decât în cazuri accidentale, ca boală). Din contră, memoria, amintirile, sunt esenţiale pentru a merge înainte în viaţă. Astfel că naşterea, ca traumă, este probabil încercarea majoră a fiinţei umane, cea care depăşeşte orice altă încercare din timpul vieţii (parcurgerea ei fiind dovada că vei putea trăi fără probleme o viaţă întreagă), dar este - paradoxal- o traumă pe care o uităm imediat! Bizare mai sunt legile firii ...

Fantasticul de zi cu zi

Până acum m-am 'distrat' folosind şi eu epitetul fantastic la tot pasul, pentru a descrie orice este puţin ieşit din comun. Fantasticul în viaţa mea se petrece sub forma a ceea ce unii ar numi pure coincidenţe, iar alţii ar întrevedea un întreg plan divin/supranatural în funcţiune. Fantasticul înseamnă tocmai acest lucru: să oferi publicului (fie el cititor sau iubitor de artă) două categorii de explicaţii, dar să nu îmbrăţişezi nici una ca pe o certitudine. Fantasticul este ambiguitate, dublu sens, final deschis ... Un exemplu recent de asemenea lanţ de coincidenţe sau plan divin ascuns în viaţa mea cuprinde următoarele date: 26 iulie (ziua în care m-am căsătorit - ziua Sfintei Ana la romano-catolici), 1 ianuarie (ziua în care am născut-o pe fiica mea, Maria - ziua Sfintei Maria la romano-catolici), la care, fără vreo conotaţie religioasă, adaug şi durata gravidităţii care a fost de fix 9 luni (1 aprilie - 1 ianuarie). Ei, ce ziceţi? Acesta este fantasticul de care vorbeam: sunt nişte date care se potrivesc din întâmplare sau ele fac parte dintr-un plan bine pus la cale de o forţă supranaturală?

Tiv argintiu

Prunc fiind, ea zăreşte tivul de jos arginitiu al
timpului. Pentru ea orele sunt somnuri lungi
minutele sunt foamea şi potolirea ei - secundele
zâmbete şi tristeţi, vocale şi consoane atent
pronunţate. Pentru ea nu există miezul nopţii
teama de târziu nervii de la ceasul deşteptător.
Zilele sunt luni orele zile minutele ore întregi.
Ea încă zăreşte tivul de jos arginitiu al timpului
care devine pe zi ce trece mai palid, mai străveziu.

Fantastic gest...

În seara asta mi-am adormit copila, obosită de căldură şi nescoasă afară din cauza caniculei, cu un gest pe care-l folosesc din când în când în acest scop: o mângâi uşor cu degetul de la vârful către rădăcina nasului şi apoi un pic spre frunte. Imediat s-a liniştit şi a ajutat-o să adoarmă: e un pui de 5 luni şi 8 zile şi somnul de noapte îi este esenţial. Ce m-a îmboldit oare acum 4 luni şi ceva să o mângâi pentru prima dată astfel? Să fie năsucul ei, sau linia extrem de fină care marchează trecerea de la nas spre frunte? Sau poate totul se trage de la instinctul de somn (primul pas spre somn e să închizi ochii, iar linia mângâiată de mine e cea dintre ochi), sau de la tradiţia lui moş Ene care vine pe la gene şi pune nisip (moş Ene este Sandman în engleză) sau praf peste ochii copiilor ca să adoarmă. Şi apropo de moş Ene, citesc acum că este o variantă autohtonă a lui Orfeu, aducător de vise şi semizeu al somnului la greci (M-Orpheos) (după cum zice Adrian Bucurescu într-un articol despre Kogaion, muntele sfânt al geţilor). Aşadar, să fie gestul meu generat de un instinct al somnului? Şi de aceea şi funcţionează instantaneu? Probabil. Tot ce contează acum este că, la câţiva metri de mine, în pătuţ, printre jucării de pluş, doarme liniştit un copilaş care nu are încă asemenea probleme metafizice şi poate de aceea râde atât de frumos când se trezeşte dimineaţa descoperind că sunt şi eu lângă ea, în cameră.