Un an...

Astăzi se împlineşte un an ... un an de când tata nu mai e, fizic, printre noi.
Dacă la început l-am visat slăbit şi bolnav, acum îl visez mereu aşa cum era înainte de boală: plin de viaţă, robust, mereu cu zâmbetul de buze. Poate pentru că aşa vreau să-mi rămână în amintire. Iar faptul că îmi apare în vis, sau îl evoc cu diverse ocazii, îmi mai alină dorul de el!

...

Tăcere ... pentru că ce poţi spune faţă cu ceea ce trăiesc japonezii de cinci zile? Ce cuvinte, ce gesturi le pot aduce alinare?

Am încredere în acest popor, ştiu că va găsi în sine puterea de a-şi reveni, simt că va regăsi înlăuntrul său forţa spirituală care să-l scoată din dezastru. Plecăciune!
...

Impresii de lectură - Vertij

Randy Taguchi - "Vertij", Quality Books, Bucureşti, 2007, Traducere şi note de Monica Şerban, 336 pagini

Deşi sunt alte cărţi pe lista de aşteptare, ale căror impresii de lectură s-au şi estompat între timp, nu pot să nu sar la această carte proaspăt terminată, poate şi din cauza slăbiciunii pe care o am pentru scriitorii japonezi.

Apărut în 2001 sub titlul original "Priza" - mult mai definitoriu în contextul tematic al cărţii (dar poate prea tehnic şi non-simbolic la prima vedere în română), primul roman al scriitoarei Randy Taguchi se mulează pe o experienţă trăită de autoare care oglindeşte, în acelaşi timp, una din crudele realităţi ale Japoniei zilelor noastre: "hikikomori". Acest termen desemnează oamenii care suferă de o maladie a civilizaţiei noastre: renunţă complet la viaţa socială pentru a se retrage în singurătatea unei camere. Fratele autoarei, întocmai ca fratele personajului feminin narator al cărţii, moare ca urmare a acestei boli, pierzându-şi complet dorinţa de a mai trăi. Pentru Yuki, sora sa, tristul eveniment coincide cu începutul căutării propriei identităţi în încercarea de a înţelege moartea fratelui ei şi pe fratele ei în sine.

Şedinţele la psiholog, care-i prilejuiesc întâlnirea cu fostul ei profesor din facultate, Kunisada, cu care experimentase un transfer şi contra-transfer (ea descoperindu-şi astfel propria sexualitate) nu reuşesc să o mulţumească. Dar odată cu întâlnirea (previzionată oniric) cu Ritsuko, fostă colegă de facultate acum interesată de femeile-şaman, Yuki începe să vadă realitatea cu alţi ochi şi să nu se mai sperie de halucinaţiile vizuale (îl vede deseori pe Taka, fratele ei) şi olfactive (simte mirosul de moarte al oamenilor, reuşind prin asta chiar să-i salveze viaţa unui coleg de serviciu care, impacientat de mirosul pe care i-l emana lui Yuki, descoperă că are cancer de colon în fază incipientă şi se operează) care încep să-i domine viaţa.

Dacă la nivel psihologic ea înţelege că Taka nu a fost defel un egoist aşa cum îl considerase ea, ci, din contră, a încercat să facă ce dorea familia lui să facă, să fie aşa cum voiau ei să fie, fără ca el să-şi dorească într-adevăr să fie astfel, la un nivel mai profund, spiritual, îşi dă seama că ea şi Taka au ceva în comun: amândoi au acces la o altă lume, au percepţii superioare celorlalţi ceea ce-i face să poată accesa acea memorie universală a lumii. Diferenţa dintre ei e aceea că Taka a fost prea slab să-şi asume acest rol prin care îi poate ajuta pe semenii săi să se regăsească, iar Yuki se dovedeşte mai puternică şi duce la bun sfârşit această sarcină, devenind o femeie-şaman, o priză la care semenii ei se pot conecta pentru a-şi găsi propria identitate spirituală pierdută sau uitată în mijlocul lumii civilizate, pragmatice şi tehniciste. Şi pentru ca simbolul prizei să fie mai bine încastrat în text, dar şi pentru a da cărţii mai multă savoare şi, de ce nu, subiect de polemică, modalitatea prin care Yuki îşi vindecă pacienţii nu este altceva decât actul sexual: când fac dragoste cu ea, bărbaţii retrăiesc dintr-o dată amintiri uitate care-i ajută să se descopere ca eu.

Pentru cititori, cartea poartă, după cum mărturiseşte autoarea într-un interviu, mesajul că societatea japoneză s-a pierdut pe sine în goana după imitarea civilizaţiei americane, s-a înstrăinat de valorile tradiţionale ale familiei la care, pentru a se salva, trebuie să se întoarcă.

În luna lui Marte

E prima lună a primei veri, stând sub semnul Zilei Femeii - o lună capricioasă, dar încărcată de speranţă, o lună a vieţii şi a dragostei. La mulţi ani femeilor vesele şi celor triste, celor împlinite şi celor frustrate, celor sănătoase şi celor în suferinţă, celor optimiste şi celor depresive, celor tinere şi celor trecute prin viaţă, celor ce sunt şi celor ce nu mai sunt decât în amintire, la mulţi ani tuturor!
În dar, câteva versuri ce le găsesc potrivite pentru luna care a-nceput:

acela ce tu tocmai simţi că l-ai iubi devine
prietenul imaginar ce mulţi copii şi-l fac:
e lângă ei tot timpul, lui îi spun orice prin
cap le trece, cu el râd, glumesc, se joacă,
plâng – e prietenul de suflet ce poate-n
realitate nicicând nu l-or avea. aşa e şi cu
cel de care tocmai te-ai îndrăgostit - pentru
că a te-ndrăgosti înseamnă a copilări-n iubire.

Multiculturalitate pe viu

Cu o ocazie nu prea fericită (câteva zile de internare la spital) am simţit pe propria piele ce înseamnă să trăieşti într-o zonă multiculturală în care raportul majoritate-minoritate este inversat faţă de restul ţării.

Am împărţit salonul cu alte două gravide de naţionalitate maghiară, B. şi E. Primul obstacol - şi cel mai important - în calea comunicării dintre noi a fost, evident, limba. Dacă ele reuşeau să lege fraze în limba română, eu, înafara unor cuvinte disparate în maghiară, nu puteam spune nimic pe limba lor. Ca să ne înţelegem cât de cât, eu mi-am simplificat cât am putut româna pentru a fi înţeleasă, iar din frazele lor am încercat să retraduc sensul.

Atât B. cât şi E. sunt originare din două comune majoritar maghiare, au crescut cu limba maghiară în vine, iar româna a fost o materie ca oricare alta în şcoală. B. s-a angajat la patron român şi astfel a trebuit să înceapă a mai vorbi ceva română, iar E. se poate descurca la nivel elementar.

Deşi în minoritate, în relaţiile de spital am avut nişte avantaje: dacă doctorul de gardă era ungur, cu mine (văzând în fişă că-s româncă) vorbea româneşte, dar când doctorul a fost român, a vorbit numai româneşte, astfel că B. şi E. nu au înţeles mai nimic. Mai nimic nu au înţeles ele nici din fişa de externare, unde oricum termenii de strictă specialitate nu erau mulţi.

Trecând, însă, după o seară de "încălzire", peste bariera lingvistică, am reuşit să schimbăm idei şi să ne înţelegem bine. Având toate în comun faptul că aşteptăm al doilea copil, am practicat superstiţia cu inelul trecut printr-un fir de păr pentru a afla sexul copilului (superstiţie cunoscută şi nouă, românilor) şi am vorbit despre obiceiuri ortodoxe, catolice şi reformate legate de botez, dar şi de superstiţii referitoare la femeia lăuză. Bineînţeles că am criticat la unison mâncarea de spital, trezirea la ora şase şi căldura excesivă, şi am schimbat idei referitoare la creşterea copiilor. Astfel că, dacă în prima zi ne afundam toate în citit, în ultimele zile abia dacă am mai citit câteva pagini.

Prin prisma românei pe care o vorbeau B. şi E. am mai aflat câte o trăsătură specifică limbii maghiare: pentru "a şti" şi "a putea" în maghiară există un singur verb, astfel că E. se plângea deseori că "nu a ştiut să doarmă"; o expresie inedită în română folosită de B. ("eu nu pun gura pe ciorbă dacă nu şi-a băgat porcul piciorul în ea") reprezintă de fapt traducerea imperfectă a unei expresii rimate în maghiară.

Cu răbdare, deschidere, toleranţă, dar mai ales cu o stăpânire acceptabilă a limbii celuilalt, poţi pătrunde într-o cultură diferită, fascinantă, care să te ajute să o apreciezi mai bine pe a ta, dar şi să accepţi diferenţa, plurivalenţa. A trăi într-o regiune multiculturală se poate transforma într-un avantaj cu condiţia de a nu cădea în xenofobie sau, din contră, în xenocentrism. A deveni deschis în cunoaşterea celuilalt marchează un pas înainte în evoluţia ta spirituală.

Dacă vă plac bijuteriile, mai ales cele unicat şi făcute de mână, nu ezitaţi să treceţi pe aici, nu veţi regreta!

Impresii de lectură - Comparaţia ca artă

Dumitru Chioaru, "Arta comparaţiei", Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009, 152 pagini.
Impresiile la lecturarea acestei cărţi s-au transformat într-o mai formală recenzie publicată în revista "Argeş", octombrie 2010, şi pe care o puteţi citi aici.