De când ai plecat, tată, nu mă mai gândesc la tine cu o strângere de inimă, cu întrebări nerăspunse, cu gândul la cât de mult ai mai slăbit, sau cât de palid eşti, sau câtă putere mai ai, sau câte dureri nespuse. De când ai plecat, mă gândesc la tine, în fiecare zi, cu o lacrimă în colţul ochiului, dar cu o linişte că acum eşti acolo, în locul „de unde a plecat toată durerea”.
Te-am văzut coborât sub lespedea albă, în zi de aprilie luminată, lespedea rece, tu rece, florile roşii nemairespirânde, dar după ce-au cimentat lespedea sigilând-o, m-am uitat în jur şi m-am liniştit. În sus sunt dealurile ce vor înverzi curând, pădurea de brad e aproape, să vâjâie vântul prin ea, iar în depărtare se văd munţii acoperiţi de zăpadă, munţii ce ţi-erau atât de dragi şi pe care i-ai cutreierat fie iarnă, fie vară.
Acum va veni, în sfârşit, primăvara, după cea mai lungă şi mai grea iarnă, vor înflori pomii şi-ţi vor împodobi mormântul cu miresme proaspete. Şi biserica din deal va veghea clopoţind duminica, şi munţii te vor saluta, milităreşte, cu mâna la creştet, iar noi te vom avea întotdeauna în gând pentru că aici vei fi mereu viu, trăind din plin alături de noi, zi de zi.
Urarea mea de Paşti sună aşa: să aveţi parte de ceea ce vă doriţi, să fiţi alături de cei care vă sunt cel mai aproape, să faceţi ceea ce vreţi şi să fiţi în starea sufletească la care jinduiţi! Un Paşte aşa cum îl aşteptaţi!
Dacă ar fi avut telefon mobil, oare ce tonuri de apel ar fi ales Bach?
Eu una, ca fericită posesoare a unui bătrân Nokia 1100 (speculat cu ceva timp în urmă ca fiind cel mai scump telefon al momentului ), am bucuria de a savura o varietate de tonuri de apel, împreună cu Maria, dar două dintre ele îmi plac cel mai mult, Badinerie şi Fuga. Amândouă sunt compoziţii aparţinând lui Johann Sebastian Bach şi vă propun să ne delectăm împreună cu variantele complete şi originale ale celor două piese simfonice ajunse banale tonuri de apel pe telefon:
Astăzi este ziua cucului: se spune că de Blagoveştenie tot pământul e blagoslovit: musca învie, iarba începe să crească, iar păsările, mai ales cucul, prind a cânta. Tot azi se spune că sosesc rândunelele. Este o sărbătoare a păsărilor, care trebuie îmbunate prin ofrande pentru a nu dăuna recoltelor.
Cucul e în tradiţie o pasăre cu calităţi sfinte. Cântecul său trebuie să te prindă vesel, sătul şi cu bani la tine, ca să fii aşa tot anul, iar creanga pe care a cântat îţi vesteşte sănătatea pentru anul aceasta: dacă e verde, vei fi sănătos, dacă e uscată, vei boli. Creanga trebuie purtată în sân dacă vrei să asculte lumea de tine ca de cuc.
De Bunavestire se ară, dar nu se seamănă. În curţi, la sate, se face un foc în curte, se pun pâine, sare şi apă - toate ca o ofrandă pentru îngeri - pâinea şi sarea fiind date apoi de pomană. Un alt obicei ţine de alegerea pomilor roditori, care sunt "ameninţaţi" cu securea: "Dacă nu rodeşti, te tai". Ouăle din această zi nu se pun sub cloşcă, superstiţia spunând că nu vor ieşi puii sănătoşi. Albinele sunt astăzi eliberate din stup printr-o potcoavă, pentru a fi "tari ca fierul". Se scot vitele la soare, ca să fie sănătoase. Apa din zăpada topită se strânge azi pentru a constitui leac, pentru curăţirea corpului sau pentru a apăra casa de duhuri rele. Casa se afumă cu tămâie pentru a fi ferită de animale sălbatice şi de duhuri rele.
Mai multe superstiţii fac din această zi o "oglindă" a anului: soţii nu se ceartă între ei, ca să nu se certe tot anul; bărbaţii nu beau peste măsură, pentru a avea capul limpede tot anul şi se trezesc devreme pentru a nu fi somnoroşi tot anul. Iar dacă vremea de azi e frumoasă, tot anul va fi bun.
Se mai spune că vremea de Blagoveştenie o vesteşte pe cea de Paşti şi că dacă a dat frunza verde de Bunavestire, anul va fi îmbelşugat.
De ce scriu poezii? Ca să mă ascund şi ca să mă dezvălui concomitent, ca să mă explic şi ca să complic lucrurile, ca să-mi uşurez povara de simţăminte şi gânduri şi imagini, ca să răspund unui imbold inexplicabil, care de multe ori se dovedeşte premonitoriu ... Cam aceleaşi motive pentru care scriu la acest blog. Dar la care adaug un altul, la fel de important: ca să-mi dezleg limba, ca să recapăt uşurinţa de a scrie (atât de necesară mie acum), de a exprima clar nişte idei. De când am început a scrie pe acest blog, înaintez şi în celălalt proiect al fantasticului, până la punctul că a început iar a-mi plăcea subiectul, ceea ce e esenţial ca motivaţie. Pe unii îi motivează succesul altora, pe alţii deadline-urile stricte, iar pe alţii plăcerea de a se implica într-un anumit proiect. Cel mai important este să-ţi dai seama ce anume te motivează şi apoi să lupţi pentru a-ţi "implanta" acea motivaţie.
Adică şi asta, ca multe altele în viaţă, pleacă de la sondarea conştientă şi foarte sinceră a propriului interior. Cât ne-ar ajuta dacă am face-o mai des! Ne-ar diminua şi stresul, şi povara propriilor nerealizări şi, mai ales, ne-ar ajuta să mergem înainte şi să fim sinceri şi corecţi cu cei de lângă noi, nu să aruncăm propriile insuccese în capul celorlalţi.
Care este primul lucru care vă vine în minte când auziţi de Irlanda? Atentate teroriste, IRA, Sinn Fein? The Corrs, Sinead O’Connor, the Cranberries, U2? Sau poate Riverdance? Sau, dacă nu, Dublinul lui Leopold Bloom? Jonathan Swift, Oscar Wilde, Seamus Heaney? Dacă nici unul din aceste lucruri, atunci poate berea neagră sau culoarea verde? Sau echipa de rugby? Sau moştenirea celtică? Mă îndoiesc însă că mulţi dintre voi se vor gândi, imediat ce aud de Irlanda, la data de şaptesprezece martie. De ce? Poate pentru că ziua Sf. Patrick care se celebrează atunci trece neobservată pe meleagurile noastre latine, în ciuda faptului că stăm bine la importul de ... sărbători din vest.
Cine a fost Patrick, sfântul care patronează Irlanda, şi ce-a făcut el înafară de a se fi ocupat cu creştinarea păgânilor care locuiau pe această insulă? Primul lucru pe care l-a făcut a fost ... să se nască, prin anul 385 sau, din alte surse, 387 d.Hr., locul naşterii sale fiind la fel de incert, fie Ţara Galilor, fie Scoţia, fie chiar Galia (de reţinut că nu era irlandez). Numele pe care l-a primit la naştere era Maewyn, iar pe la 14-16 ani a fost vândut ca sclav de irlandezii care luaseră în stăpânire satul său natal. Astfel a ajuns în Irlanda unde a fost obligat să lucreze ca păstor (o ocupaţie nu tocmai nepotrivită, aş zice, pentru un viitor sfânt!). A început să aibă diverse vise, viziuni şi apariţii, cel mai important vis (pentru „soarta” lui) fiind acela în care un înger îi spunea să înainteze a doua zi pe coastă. Urmând sfatul îngerului, a reuşit să scape din sclavie, la vârsta de 20 de ani. O vârstă tocmai potrivită pentru a-şi începe studiile teologice pe care le-a făcut în Galia, sub îndrumarea episcopului Germain din Auxerre.
După doisprezece ani de studiu intens, s-a întors în Irlanda cu un nou nume, Patrick, precum şi cu gândul („răzbunător”!) de a-i creştina pe păgânii care-l folosiseră ca sclav (se poate citi şi „care îi furaseră anii cei mai frumoşi ai tinereţii”). Curând a fost numit episcop al Irlandei, misiune pe care şi-a îndeplinit-o cu graţie (divină, bineînţeles!) timp de treizeci de ani, convertind celţii la noua religie. A avut desigur şi oponenţi, druizii celţi punând să fie reţinut („în arest preventiv”) în câteva rânduri, dar Dumnezeu l-a ajutat să scape cu bine şi chiar cu noi „fani” (religia monoteistă a ieşit învingătoare asupra celor politeiste pentru că, matematic vorbind, toată puterea este concentrată, în cazul ei, în mâinile unui singur zeu şi nu dispersată, pe „categorii”, în mâinile a diverşi zei cu „atribuţii” restrânse). Patrick a cutreierat Irlanda în lung şi-n lat construind mănăstiri, şcoli şi biserici. Când a simţit că se apropie momentul final, s-a retras în County Down şi a trecut la cele veşnice pe 17 martie 461. A fost înmormântat la Saul, în regiunea Downpatrick, locul unde construise prima biserică. Curând a fost venerat în toată Irlanda şi proclamat ca sfânt „naţional”, deşi încă nu fusese canonizat oficial de Vatican.
Dintre credinţele despre Sf. Patrick care circulă în folclorul irlandez, una este legată de şerpi. Se spune că Sf. Patrick a ţinut o predică pe un deal prin care a alungat toţi şerpii din Irlanda. Partea anecdotică este că în Irlanda nu exista nici un şarpe, dar povestea se bucură de o interpetare simbolică, ea reprezentând o alegorie a convertirii păgânilor. O altă credinţă a făcut din banalul trifoi (shamrock, în engleză) un adevărat simbol. Se spune că, pentru a-l converti pe unul din regii celţi (Regele din Tara), Patrick a rupt un fir de trifoi şi i-a explicat ideea Sfintei Treimi, a existenţei celor trei elemente separate (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh) în cadrul aceleiaşi entităţi. Atât de convingător a fost, încât regele a îmbrăţişat pe loc religia creştină.
Ce-a mai rămas astăzi de pe urma lui Patrick? În primul rând sărbătoarea de 17 martie când oricine „se simte irlandez” cântă, dansează cu un fir de trifoi la butonieră şi cu nasturi verzi la cămaşă, şi ... spune bancuri. Pentru a-şi arăta preţuirea pentru patronul lor spiritual şi pentru a şi-l apropia mai mult, pentru a-l da jos de pe piedestalul său şi a-i umaniza puţin aura galbenă de sfânt, irlandezii au făcut din el subiect de glumă şi chiar l-au alintat cu numele de Paddy.
O glumă cunoscută pe seama lui sună cam aşa: „Când irlandezii îţi spun că Sf. Patrick a alungat toţi şerpii din Irlanda, de obicei omit să precizeze că el era singurul locuitor care văzuse vreun şarpe pe-acolo.” Dacă în gluma aceasta apar referiri la credinţele despre Patrick, în multe altele el este lipsit de orice aură divină, devenind un simplu personaj de banc, un bulă irlandez, aş spune, păstrând proporţiile. Iată un alt exemplu în care „Paddy” nici măcar nu se mai referă la o fiinţă umană. Le las cititorilor sarcina de a ghici cărui obiect i se substituie aici „bietul” Paddy:
"O'Connell se întorcea acasă pe trei cărări, cu un Paddy mic înfundat în buzunarul de la spate al pantalonilor. Deodată s-a împiedicat şi a căzut. Chinuindu-se să se ridice, simţi o dâră scurgându-i-se pe picior în jos.
- Doamne, se rugă el, dă-i, Doamne să fie sânge!"
Acum, că am aflat câte ceva despre Sf. Patrick, îl putem adăuga pe listă alături de Sf. Valentin şi Halowe’en şi, de 17 martie, vom avea un motiv de a sărbători. Şi înafară de cântece, bancuri, dans şi voie bună, toate în jurul unei beri brune, ne vom saluta, o dată pe an, cu cuvintele: "May God, Mary and Patrick bless you !" Ceea ce vă doresc şi vouă !
Scriu acest post pentru a-mi exprima uimirea generată de ignoranţa unor jurnalişti care încă numesc ziua de 15 martie Ziua Naţională a Ungariei. Nu, 15 martie nu este Ziua Naţională a Ungariei, ci este Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, ea marcând izbucnirea Revoluţiei de la 1848 la Pesta. Această zi e celebrată în toate ţările în care trăiesc comunităţi maghiare, iar în Ungaria este declarată zi nelucrătoare. Statutul de Zi Naţională îl are data de 20 august, ziua Sfântului Ştefan, cel care a creştinat maghiarimea. Aceste două zile, 15 martie şi 20 august, alături de 23 octombrie, Ziua Republicii (rememorând revoluţia anticomunistă din 1956), apar ca sărbători naţionale şi zile nelucrătoare în Republica Ungară, dar Ziua Naţională de Stat a Ungariei este 20 august.
Înainte de a încheia, aş vrea să sper că, în loc de a critica la infinit naţionalismul maghiar, vom reuşi şi noi să declarăm proaspăta Zi a Românilor de Pretutindeni (30 noiembrie, dacă nu ştiaţi) ca zi nelucrătoare în care să ne sărbătorim cu conştiinţa apartenenţei la românitate.
